11. ”Arta este mâna dreaptă a naturii” (Schiller). Extrapolând, dintr-o ochire, „generația” se voia nici mai mult nici mai puțin decât „mâna dreaptă” a culturii române contemporane. Orgoliu parcă desprins din principiul filosofiei coreene „giaginsăng” potrivit căruia omul este stăpân peste tot și hotărăște în toate. Alt element care a chemat Pierzania…
Dar să revenim! Ziceam rândul trecut că specific acestui ciclu de creație au fost mulții, inițiații și dotații „teoreticieni”; pe lângă extrem de marea diversitate – uneori de-a dreptul haotică - de manifestări estetice (cred că n-a scăpat nici un gen literar fără să fi fost exersat), așezarea „optzecismului” în principii ți concepte a fost o lucrare la mare cinste; să nu uităm că toți creatorii veneau din vâltoarea culturală a secolelor, cu acte în regulă, ceea ce le conferea o mare mobilitate în (re)facerea structurilor proprii. Cu toate acestea, paradoxal, „generația” a început, mai cu seamă după 1989, când legăturile de ordin social și moral au slăbit, să se risipească (deși, ca să fim preciși, semnele se agitau încă de la finele primei etape de afirmare). Fenomen dureros receptat de dl. Gheorghe Crăciun: „Nereușind să-și înțeleagă și să-și valorifice propria-i forță și imensul capital moral de care (încă) dispune, Generația 80 s-a risipit peste noapte în individualități în continuare puternice, deși brusc mefiente și solitare, ba uneori aflate într-o stare acută de incomunicabilitate și conflict cu foștii comilitoni”.
În această maree care amenința, la început, să copleșească literele românești, mulți și-au găsit obștescul sfârșit, rămânând doar „pocimpii” unei șterse granițe artificiale trasate de dezbaterile în flux din revistele vremii. Într-o asemenea „buluceală” estetică se părea că este chiar imposibil să instaurezi ordinea. Și, totuși, doi critici, având har și sensibilitate, au izbutit să ordoneze cât de cât „materialul” imens adunat în acești zece ani. Este vorba despre Ioan Buduca și Radu G. Þeposu.
Acum să răsfoim în grabă „Banda lui Moebus” (Competiția continuă, Ed. Vlasie, Pitești, 1994). Dl. Ioan Buduca crede că noutatea adusă de „optzecism” este aceea a conștiinței parodice a textului și a conștiinței ironice a realului. „Ce refuză, implicit, această noutate?” se întreabă retoric criticul. Răspuns: „Mistificarea eului și a realului, vizionarismul și ideea neîntemeiată pe spiritul critic educat de cultură”. Ca să adauge ceva mai târziu: „Cultura literară și civilizația textului literar – iată criteriul ordonator de talente în literatura tânără”.
Dar bine, atunci care este deosebirea dintre noul și vechiul stil poetic? Dl. Ioan Buduca ne luminează: Ea (deosebirea) nu stă în atitudinea față de real ca până acum, ci într-o nouă înțelegere a eului poetic. „Eul liric fictiv a cedat toate drepturile de autor eului biografic real”, decretează criticul. Principiul devine dictatorial: „Totul devine orice și orice poate fi totul. Întregul se oglindește în parte, iar partea poate fi întregul”. Marx, nu-i așa? Or, ne sugerează criticul (și să nu uităm că intervenția a fost publicată în revista „Ateneu” nr. 5, mai 1984), dacă așa se petrec lucrurile, farmecul trist al ratării dă târcoale. Puțini dintre creatorii care au aderat la „generație” au luat în serios avertismentul. Cei care au făcut-o au depășit deja evocările accidentale dintr-o statistică de istoric literar pretențios.



12. ”De ce umblăm după expresie și după formă, încercând să ne golim de conținuturi și să sistematizăm un proces haotic și rebel!?” se întreba Cioran…
Pe o asemenea pornire, mult mai evidentă și tinzând spre exhaustiv, se întemeiază demersul celui de al doilea critic evocat câteva rânduri mai sus – Radu G. Þeposu, care, în fața noului val de creatori, se apără (și ne apără) de invazie, proclamând deliricizarea poeziei după modelul germanilor Hans Carossa, Manfred Mausmann, Dieter Brinkman și cel al românilor Petre Stoica, Marin Sorescu și Mircea Ivănescu.
Așa fiind, se impune o rapidă alegere a apelor de uscat care să dezvăluie măcar în parte uneltele de lucru, pentru că „spre deosebire de modernism” – scrie criticul, care propune o antologie a actului poetic, o întemeiere prin cultură – lirica mai nouă face din actul însuși al poeticii un joc conștient, un artificiu ironic, care suprimă orice transcendență. În acest sens, noua poezie, ca și proza, trăiește sub semnul ingenuității pierdute, tipic postmoderniste”.
Câte „tipuri” de poezie deslușește criticul în țesătura plasei „optzeciste”? Răspunsul: șapte, ca și cele șapte tipuri de ambiguitate ( o coincidență nostimă, nu-i așa?). În primul rând, crede Radu G. Þeposu, după temă, subiect și obiect, se așază cotidianul prozaic și bufon – Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Liviu Ioan Stoiciu, Florin Iaru, Andrei Zanca. Al. Mușina, Virgil Mihaiu, Gh. Izbășescu, Gabriel Stănescu, Ion Zubașcu, George Stanca, Ileana Zubașcu, Ștefan Mera, Nicolae Sava – „care imaginează un spectacol al feeriei anodine, prozaice și convulsive, cu automatisme burlești și crispări comice, redactat în limbaj carnavalesc, iritant-melancolic, parodic, folosind procedeele pastișei, ale parafrazei, ale clișeului”.
Pe locul al doilea ar sta gnomicii și esotericii, manieriștii, adică Nichita Danilov, Eugen Suciu, Viorel Mureșanu, Lucian Vasiliu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Codruț, Ligia Holuță, Nicolae Panaite, toți fiind seduși de fondul obscur la ființei, de resorturile magice ale cunoașterii, de patetismul sibilic și apocalipsele suave, de extaze delicate și încremeniri ale spiritului în metafore strălucitoare („Biblioteca melancolică”, versiune reprodusă după „Istoria Tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă”, Ed. Eminescu, 1993, p. 16-2o, în „Competiția continuă”, Ed. Vlasie, 1994).
Nu-i așa că un asemenea critic la curțile domnești ale poeziei „optzeciste” poate transforma excesul în principiu?


13. Deși, ca întotdeauna, orice clasificare este un exercițiu pur critic, cu orgoliul de-a instaura ordinea haos, să vedem mai departe cum împarte dl. Radu G. Þeposu artiștii „generației”. Zice domnia sa că ar urma, într-o ordine firească, cei care practică fantezismul abstract și ermetic; adică acei poeți care încearcă să prelungească, rafinat, realismul, cu reprezentări holografice ale universului. „Limbajul lor – zice mai la vale criticul – e analogic, epurat de sevele oralității, cizelat, artificios într-o bună măsură, pentru a capta structura cristalină a ideii, a conceptului…”. (Și acești rafinați sunt: Aurel Pantea, Matei Vișniec, Ion Stratan, Ioan Moldovan, Augustin Pop, Ion Cristofor, Dan Ciachir, Nicolae Băciuț, Miruna Runcan, Petru Ilieșu, Călin Vlasie, Constantin Severin, Ion Bala, Tudor Cristian Roșca).
Vin după aceștia cei care dau glas crizei interiorizării, patosului sarcastic și ironic în „formele trase din melancoliile rebele ale romanticilor și ale răzvrătiților maudits, trecute însă prin filtrul sarcasmului și ironiei cu reverberații tulburătoare și explozii ale interiorității incendiare”. (Adică este vorba despre Ion Mureșan, Emil Hurezeanu, Ion Molnar, Mariana Marin, Marta Petreu, Elena Ștefoi, Denisa Comănescu, Magdalena Ghica, Domnița Petri, Aurelian Titu Dumitrescu, Smaranda Cosmin, Adrian Alui Gheorghe, Dan David). Le urmează mai apoi criticismul teatral și histrionic, comedia literaturii, adică acei care „demontează, burlesc și parodic, mecanismele realului, ale istoriei și literaturii, cultivând cu predilecție farsa cinică și grotescă, cruzimea shakespeareană a spectacolului”. „Adică Petru Romoșan, Octavian Soviany, Mircea Petean, Daniel Corbu, Radu Stoenescu, Mihaela Andreescu, Soril Miavoe, Radu Sergiu Ruba).
Deci adevărate coruri poetice! Or, zice dl. Mircea Dinescu, „meseria de scriitor nu are nimic cu cea de corist, ci mai degrabă cu singurătatea alergătorului de cursă lungă”. Pe acești singuratici alergători arătați-mi dumneavoastră!



14. „Tânărul poet de azi, ca și cel dintotdeauna, scrie despre lume și despre sine, scrie lumea și se scrie pe sine”, conchide Magda Cârneci. Dacă prima parte a „silogismului” este pentru alții, cea de-a doua se potrivește „optzeciștilor” care, orgolioși cum îi știm, „scrie lumea și se scrie pe sine”. Să vedem cum o face,, așa cum crede dl. Radu G. Þeposu.
Deci: continuând „numărătoarea” extrasă din exegeza strălucită a criticului pe care a numit-o „Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă” (Ed. Eminescu, București, 1993), stabilim, în al șaselea rând, că există încă poeți „nedesprinși de retorica galeșă a tradiționalismului, cu gust pentru imaginea edulcorată și pentru confesiunea romanțioasă, unii cu bune presimțiri ale modernității. Tonalitatea patetică, necenzurată de ironie, exploziile sentimentale, întoarcerea elegiacă la biografism și la valorile vetuste îi pasează pe aceștia într-o zonă ambiguă, a indeterminării estetice care-și așteaptă acuratețea și decantarea”. Cine sunt acești răbdători în așteptare? Ei sunt sentimentalii rafinați numiți Romulus Bucur, Aurel Dumitrașcu, Dorin Sălăjan, Dumitru Chioaru, Cleopatra Lorințiu, Mircea Bârsilă, Carmen Firan, Ion Burnar, Marin Lupșanu, Simona-Grazia Dima, Constantin Preda, Mircea Stâncel, Marin Ifrim, Eugen Butaru, Dan Giosu, Bianca Marcovici
În sfârșit, există și scrie poezie încă șezând în faza de expectativă, a tatonărilor, alții o sumă care asigură o oarecare „eterogenitate”, zice criticul. Noi, însă, că întinderea acesteia n-a fost suficientă pentru a se instaura drept „blazon” pentru „generație”. Dimpotrivă, eforturile, pe alocuri, disperate pentru omogenizarea creatorilor și în special a creației „optzeciste”, lăsând urme nepieritoare în evoluția individuală. Acești câțiva – Bogdan Ghiu, Liviu Antonesei, Marcel Tolcea, George Vulturescu, Ion Monoran, Romulus Brâncoveanu, Dumitru Păcuraru, Călin Angelescu, Dora Pavel, Elena Plămadă, Traian Ștef. Ion Urcan – zice criticul – încă n-ar fi târziu ca să fie recuperați de „generație”. O asemenea lucrare, credem, le-ar fi fost fatală; drumul lor trebuie săpat altfel, cu uneltele lucrate de ei înșiși. Fiindcă nu-i deloc de invidiat a fi sau a deveni o… barragana!



15. „Mi-e odioasă tendința de instituționalizare a optzecismului. Nu-nțeleg de ce colegii mei, cu care am croit atâtea planuri literare din cuțite și pahare, cu care am vânzolit prin oraș și am băut bere pe trase prăfuite, s-au apucat acum să se poarte ca oamenii mari. Nu pricep de ce scot reviste, fundează societăți și se întâlnesc anual în meciuri de old-boys. Oare nu asta au făcut și cei dinainte? Și mai ales, de ce-ți fac un titlu de glorie din a fi (fost) optzeciști? OK, am fost și eu optzecist, dar îmi place să cred că am mers mai departe. Nu vreau să încremenesc în proiect, nici măcar într-un proiect grandios. Prefer, sincer, să fiu omul neînsemnat de azi, fără apartenență (politică) la vreun grup literar, decât să fiu la fel de optzecist ca unul și altul din marii poheți din provincie, fiindcă și noi, nu doar alții, puțini am fost, mulți am rămas” (Mircea Cărtărescu, „Starea poeziei”, „Dilema” nr. 182/1996).
De ce acest lung citat din spusele poetului? Ei bine, fiindcă spune ceea ce eu însumi cred și, crezând, am pornit pe drumul demonstrației… Dar Mircea Cărtărescu o spune cu alte mijloace, mult mai bogate și mai inspirate!
Nefericitul termen ales pentru un grup de creație, care a bântuit literele românești începând cu al optulea deceniu până azi, cu mari șanse, la început, de-a infirma zisa lui Cioran, cum că suntem o cultură minoră, n-a făcut altceva decât să impună o risipire alexandrină; din care motiv, oricum al lua-o, rezultatele sunt dincolo de „sistemul estetic” atât de sever așezat în pagină de carte. Așa fiind, doar acei creatori care au ieșit rapid din „silozul optzecist”, găsindu-și vocea și calea proprii, au și izbutit în eterna cetate a poeziei. Ceea ce recunoaște, implicit, dl. Alexandru Mușina când scrie: „Șansa eternității trece prin efemer și prin particular” Și mai departe: „O poezie a contemporaneității va fi, implicit, politică, deoarece astăzi interdependențele au devenit infinit mai strânse și mai complexe”.
Numai că între „starea teoriei” și „starea poeziei”, prin vreme, s-a săpat genunea. Fermecați de teoria textului (e drept, mai mult decât fermecătoare!), de încercările savant ambițioase de-a împăca pe Marx cu Freud, acest grup – impresionant ca număr – s-a lăsat sedus de strălucirea unei construcții cu o fundație din… lut. Este de mirare cum nu s-a înțeles din capul locului că a sindicaliza artiștii, a-i obliga să intre în tipare și canoane e sinonim cu ștergerea lor din jurnalul muzelor. Rigiditatea nudă și împotrivirea împătimată (cu obstinație promovată de grupul de la Brașov) nu au fost de natură să oprească risipirea „generației”. Pe rând, unul după altul, stingheriți de limitele unei catalizări inoportune și autocrate, creatorii au dezertat, luându-și în serios vocația subiectivă, „efemerul și particularul”. Așa au pornit Cărtărescu, așa Vișniec, așa Iaru sau Liviu Antonesei, așa Ion Bogdan Lefter… și lista-i incompletă și acum!
Chiar dacă, vorba cuiva, generația este „o ficțiune necesară”, tot ficțiune rămâne. Fie ea strălucitoare!