Ma gindesc…

Ce poate fi mai interesant decat sa ne cunoastem scopul in viata?
Oare exista un scop al fiecaruia, sau totul este haotic? Oare fiecare gest, respiratie, strop de ploaie, pala de vint are un sens? Sunt oare toate intr-o legatura subtila care le dirijeaza catre un final prestabilit?
Ce urmeaza dupa acest final? Este timpul o linie continua cu un singur sens, sau este doar o consecinta a memoriei noastre? Exista trecut dincolo de memorie? Exista viitor dincolo de imaginatie? Exista prezent in nenumarate ipostaze, si ce inseamna “acum”? Insusi cuvintul rostit devine istorie, doar un ecou in mintea noastra, existenta lui imprastiindu-se ca un val rotund creat de caderea unei pietre in apa, a carui energie se disipa si se pierde in linistea lacului.
Sau poate trecutul este doar o inregistrare a prezentului prin perceptia ce o datoram simturilor, si dimensiunilor acordate de noi acestor simturi.
Cum ar mai exista constiinta fara senzatia de orice fel, fara opinie si act decisiv?
Sau poate ca ar trebui sa iau in considerare faptele: experienta este cea care ne impinge catre a estompa sau repeta anumite actiuni pe care le facem la modul delibrat si premeditat, sau uneori intuitiv si intamplator; care este adevarata revelatie? Placerea sau durerea? Tristetea sau bucuria? De ce ne bucuram? Ce este satisfactia si ce o deosebeste de fericire? Sa fie oare bucuria o refulare atunci cand reusim sa ne eliberam de privatiuni frustrante, o recunoastere de sine, o izbinda a existentei sau un drog de care avem nevoie pentru a ne alimenta optimismul?
Cat de mare este diferenta intre o gindire educata si o gindire pura, bazata pe exclusiv simturi si pe inzestrarea genetica, singura memorie care se probaga de la o fiinta la alta in mod firesc.
Ce s-ar intampla daca s-ar dizolva binele si raul, si ar disparea pur si simplu criteriile de evaluare bipolara, daca am incerca sa nu ne mai definim actiunile iar aprecierea ar fi pur senzoriala, asa cum apreciem gustul unei mancari sa aroma unui parfum?
Nu este oare mintea noastra cea care creeaza dezechilibrul, in lipsa posibilitatii de a percepe compensarea generata ca raspuns de natura, pentru orice actiune?
Sau poate acest dezechilibru este tocmai forta motrice a evolutiei, prin puterea noastra de a rezista si a ne opune obstacolelor, reusind sa le depasim in cele din urma, si transformandu-le in experienta pe termen scurt, si in mesaj genetic pe termen lung.