Felix culpa



(Acest text este urmarea eseului: Onoarea de a fi vinovat (III))


Surprins uneori într-un puseu de fericire acută, gustînd impenitent acest nemeritat și imprevizibil privilegiu, te scuturi nărăvaș de sub povara oricărei datorii parazitare, ipocrit solidarizante și savurezi voluptatea – vinovat, nevinovată – de a trăi degeaba, neangajat. Vinovat deci, alegi atunci să nu mai contribui cu nimic și la nimic, ci să te bucuri doar – vinovat, dar fără rușine – de deschiderea și libertatea pe care această minunată întîmplare ți le-a dăruit nesperat.

Simți împlinirea incontestabilă, chiar dacă efemeră și fragilă, a ființei tale, a celor mai nobile aspirații ale ei și nu te sfiești să te mîndrești cu onoarea de a fi vinovat. Răspunzător de fericire mai presus de vinovăția de a te sustrage, înainte chiar de a mai avea răbdarea să le afli pe toate, utilizărilor serbede la care te-a predispus socialul sau numai înrobitoarei și permanentei lor obsesii.

Prevăzînd parcă posibilitatea fericitei lăsări la vatră, voluntarei demobilizări, socialul pune la lucru strategiile agresive și ambițios-mobilizatoare ale celor mai ipocrite proiecte – mai lipsite de perspective și har –, care nu agreează decît fericirea generală, realizabilă prin mereu alte reconstrucții ciclopice, pe cît de grandioase, pe atît de nebulos îndepărtate.

Ele țin fără doar și poate să șantajeze cu sentimentul vinovăției față de suferințele acestei lumi pentru a racola și înrola voluntari în detașamentele zeloase ale datoriilor civice de tot felul. Manipulare care convine de minune prestației obsedate de nevinovăție, gata să constituie o internațională a individualismului vexat, trudind filantropic la lichidarea oricărei suferințe, la edificarea unei societăți a veșnicei beatitudini.

Căci ea oferă celor obsedați de nevinovăție prilejul de a-și manifesta corectitudinea, de a îndeplini o datorie ferm invocată, dar lălîu prestată în cîmpul unei acțiuni cu orizont constant îndepărtat, cu termene garantat imprecise. Și de a rămîne astfel o nevinovație perpetuă, prestigios angajată, a cărei nemulțumire se va nutri copios și legitim din chiar morocănoasa solidarizare în ne-voia utopiei caritabile. Nefericirea egoistă, incapabilă să-și caute propria rezolvare, poate fi astfel viclean mobilizată la proiectele cele mai aberant binefăcătoare. Întru veșnica ei perpetuare.



(Ca să nu îngreunez lectura, am împărțit acest eseu în vreo 6-7 texte separate numerotate cu cifre romane. Deci va urma. În aceeași idee puteți citi și: Virtuți rușinate, Cîteva cuvinte despre sociabilitate)