(Acest text este urmarea eseului: Felix culpa )



Candoarea asumării vinovăției

A-ți asuma vinovăția în fața malversațiunilor racolării și înrolării în detașamentele utopiilor de tot felul rămîne o datorie de onoare a fiecărui ins lucid. Fiind vorba de o culpabilitate de care – dacă îți permiți chiar și accidental să fii fericit – nu poți scăpa, e de dorit, pentru a nu fi doborît sau manipulat prostește de o rușine parazitară, abil indusă de feluritele ideologii, să cauți și să găsești, un mod cît mai demn de a conviețui cu ea.

Căci, vinovat fiind, nu trebuie să te simți anatemizat, damnat, nedemn, ci doar însuflețit de o neresemnată dorință de a-ți redobîndi candoarea și a-ți revizui destinul. Un astfel de moment de tristă, ironică și uimită revelație îl surprind și versurile lui Sorescu: „Cînd mă-ntorceam eu voluntar din război / Am băgat de seamă că timpului meu îi fuseseră amputate / Inima, gura și fruntea” (Pricina).

Vinovat în sistemul valorilor autoreprimante, care prescriu bucuria pînă la termenul fericirii universale, resimți onoarea de a-ți cuceri, cu riscul de a fi declarat dezertor, un alt fel de nevinovație: aceea de a-ți reîmprospăta mereu prin bucurie candoarea. Căci, trăind cu generozitate fericirea întîmplătoare, te pui în slujba ei și înțelegi că ea aparține dintotdeauna și de drept prezentului și că amînarea, cînd nu uită cu totul de ea, nu face decît să o anemieze sau să o falsifice.

În schimb, trecutul a îndrăznit-o în multe chipuri, înzestrîndu-ne cu modelele ei exemplare. Te simți onorat nu atît să propui sau să impui ceva neîncercat pînă la tine, ci să aperi un registru axiologic de mult probat, dar neglijat vinovat de un prezent comod și superficial, deși infatuat în rătăcirea lui grandomană. Căci numai astfel mai poți spera un implant vital care să-ți reîntregească ființa amputată – simțirea și cugetul, mîndra lor libertatea de exprimare.

Ești vinovat însă nu doar față de un oarecare cod uman pe care îl înfrunți, fiind dispus totuși să-i suporți consecințele, ci și față de zeii ale căror atribute și prerogative le uzurpi. Vinovat de un exces permis numai divinilor, îndrăznești să te simți asemenea lor – fericit, împlinit, nemaidorindu-ți nimic. Și, deși surprins în păcatul flagrant și capital al fericirii, nu cauți vreo iertare, ci îl declari sublim și – sacrileg – l-ai vrea canonizat spunînd: ar fi păcat de Dumnezeu să nu fii fericit!

Și atunci, cum să nu-ți accepți destinul cu suferințele ce ți-au fost sortite? Să nu te recunoști fără subterfugii demn, vrednic de pedeapsă, indiferent dacă încercările la care ești supus sînt anterioare, simultane cu sau consecutive fericirii?

Dacă soarta omului este să nu-și refuze fericirea, vinovăția lui rămîne tragică – nu însă lipsită de onoare și mîndrie. Osînda îi este atît de vădită și premeditată: sărăcia și singurătatea, boala și bătrînețea, moartea, încît fericirea nu mai poate fi așteptată ca o recompensă tardivă pentru permanenta sa frustrare, ci devine o urgentă datorie de onoare, o miză iminentă, o cucerire necesară. Iar a alege fericirea echivalează cu a asuma să plătești în avans și cu dobîndă ridicată – cu asupra de măsură – cutezanța de a te măsura cu zeii.



(Ca să nu îngreunez lectura, am împărțit acest eseu în vreo 6-7 texte separate numerotate cu cifre romane. Deci va urma. În aceeași idee puteți citi și: Virtuți rușinate, Cîteva cuvinte despre sociabilitate)