(acest text este urmarea eseului:
Arta comentariului (I))


Comentariul e secund

Indiferent de felul în care folosim cuvîntul a comenta, el presupune ceva care există în prealabil ca pretext al comentariului. Pentru știrist trebuie să existe fapte, evenimente, fenomene despre care el face vorbire, pe care le prezintă eventual într-un montaj multi-media publicului. Evenimentele au loc, se produc de la sine, se întîmplă mai întîi și apoi se fac știrile. Reporterul doar observă și raportează ce se petrece. Relatează, povestește – re-produce evenimentul pentru ochii și urechile celui care nu este sau n-a fost de față.

Există deci ceva suveran și originar în ordinea producerii și importanței. Comentariul vine după și în marginea – ca explicație, notă, glosă, apreciere – a ceva ce îl precede. Și chiar atunci cînd comentariul se emancipează și se erijează în interpretare, relația între el și ceea ce îi este și anterior, și temei se păstrează nealterată.

Interpretul este, după caz, cel care execută – instrumental – o bucată muzicală, cîntă – cu vocea – o arie, o melodie; joacă un rol într-o piesă sau într-un film; recită în manieră proprie o poezie; traduce, tălmăcește (simultan, pe loc și oral) un dialog între două persoane care vorbesc limbi diferite; comentează, explică, analizează, adnotează, face înțeles, apreciază un text. (În fine, și mai metaforic, la figurat, interpretul este un exponent, reprezentant care exprimă voința, dorința, sentimentele, năzuințele unei colectivități. Etc, etc.)

În toate cazurile de mai sus există un temei al interpretării: o partitură sau un cîntec știut, o piesă scrisă sau un scenariu, o poezie, persoane care vorbesc limbi diferite. Și, evident, un text de comentat, de lămurit.


Comentariul e subordonat

Comentariul este precedat totdeauna de ceea ce este, va fi comentat. Această relație temporală implică și una axiologică. Preeminența este aceea a lucrului care există oricum, independent, chiar și în absența comentariului și a comentatorului.

Comentariul aspiră să copieze originalul, să re-producă ceea ce s-a produs anterior, fără să fie nevoie de el. El n-are nici forța ontologică de a se produce de la sine și, prin urmare, nici nu-și găsește temeiul în sine – n-are demnitatea originalului. Rolul său este instrumental, este doar un mijloc de a trans-pune, de a face un fel de copii. Un fel de, pentru că faptele sînt relatate, povestite, re-date, iar partiturilor, rolurilor, scenariilor li se dă viață, sînt trecute din virtual în real, din fila inertă în înscenarea vie. Așa cum vorbele neînțelese sînt făcute, prin intermediul tălmaciului, vehicul al comunicării și al înțelegerii.

Iar textele sînt puse în valoare. Căci un bun comentator dă și el viață textului, investește în el inteligență și vibrație, gust și – paradoxal – originalitate. Dar niciodată nu se substituie textului și nu dorește să-și depășească atribuția de interpret. Þine de deontologia actului hermeneutic să respecte ceea ce e de comentat și de bunul simț al comentatorului să nu se erijeze nici în fals creator, nici în demolator.


Comentariul alterat și comentatorul megaloman

Se știe că există practica fabricării știrilor, iar cinematografia americană ne-a servit mai multe filme în care ni se demonstra cum transmisiile în direct distorsionează faptele, iar înscenările media crează realitatea. Povestitorii au profitat de situația lor avantajoasă și s-au hotărît să treacă dincolo de sticlă și să impună povestea lor (arbitrară sau abil interesată) ca realitate autentică. Cred că Truman show este o ilustrare perfectă a ambițiilor nemăsurate ale comentatorului transformat în creator.


Ed Harris în rol de TV-God

Soarta textului este și ea de multe ori la îndemîna vreunui comentator care-și uită menirea și ține să pună în valoare nu textul, ci prestația sa meschină, arogantă, arțăgoasă, lipsită și de competența, și de probitatea actului. Așa cum, din păcate, simțea Eminescu.

“Iar deasupra tuturor va vorbi vreun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine…, lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră.”



(Pentru următorul text din serie voi porni de la versul: “Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?”, în ideea că arta comentariului, atunci cînd este, este o asceză a uimirii.)



(ca aplicație puteți citi:
Arta comentariului (fișă de lucru)