Pendulare între trup și spirit, între cădere și înălțare în
« Psalmii » poetului Ștefan Augustin Doinaș



Activitatea literară vastă și diversă a lui Ștefan Augustin Doinaș, născut la 26 aprilie 1922 în comuna Caporal Alexa, județul Arad, școlit la Arad, Cluj și Sibiu, student al lui Lucian Blaga și membru al “Cercului literar din Sibiu”, se întinde de la debutul său din “Jurnalul literar” (1939) pe parcursul a peste șase decenii, cuprinzând pe langă poezii originale și traduceri, și eseuri critice și estetice despre poeți si poezie, pertinente, profunde si nuanțate.
Creația sa poetică originală cuprinde peste optsprezece volume publicate începand cu « Alfabet poetic » distins cu premiul « E. Lovinescu » în anul 1947 și sfârșind cu poeziile recente publicate în revistele « România literară » nr.14 – 2002 și « Viața românească », abordează o tematică bogată și diversă începând de la resurecția baladescului inițial din perioada sibiană până la arte poetice, psalmi și lirismul confesiv al poeziilor recente.
Într-un dialog cu criticul literar Eugen Simion din revista « Caiete critice » din anul 1997, referindu-se la trecutul acum secol XX poetul Ștefan Augustin Doinaș afirma : « Este un secol demonic care a abandonat omenirea unor experimente politice aberante, fără a-i inculca drumul salvării. Dar poate că, la limita ei extremă, știința (științele) secolului nostru va descoperi valoarea transcendentului deschizând astfel un alt orizont veacului ce va veni… ».
Această preocupare pentru soarta și salvarea omenirii se înscrie în programul poetic al poetului relevat de criticul Ștefan Borbely în « Dicționarul scriitorilor români » Vol. II (D-L) : « scrisul reprezintă în primul rând o etică inflexibilă, apoi o provocare a superioritătii din om (fiindcă opera nu admite concesii, ea trebuie « asumată total și ridicată la nivelul unei perfecte conștiințe de sine » și în cele din urmă la o înalțare deasupra vicisitudinilor de moment ale contingentului (« angajarea într-un demers generator de valori expresive poate să constituie nu un simplu alibi existențial, ci chiar o biruință a Spiritului asupra pasagerelor demonii ale Istoriei »). Astfel poetul cerchist care a suferit de tăcerea impusa de sistemul politic comunist, mărturisește că nu-i place « uzul iresponsabil al cuvântului », urmărind reprimarea anarhiei organicului și încrederea în perfecțiunea spirituală, în Absolutul divin cu care tinde să se confunde în multe poezii, culminând cu volumul « Psalmi » și ciclul « În urma psalmilor » din volumul « Ad usum Delphini », datat 1996.
De la armonia și echilibrul poeziilor de inceput, după volumul « Seminția lui Laokoon » se simte o nouă criză existențială a conștiinței poetice care luptă împotriva agresivității delirante a banalului și a decăderii cărnii, condiție tragică a Spiritului încorsetat în corpul-materie ca într-o temniță, după cum afirma poetul și releva criticul Alexandru Ruja : « Într-un alt text poezia este numită o temniță cu care se pedepsește căderea din regnul angelic » în revista Orizont, nr.4 anul 2002.
În volumul « Psalmi » apărut în anul 1997 ca și în multe din poeziile sale anterioare , cum ar fi ciclul « Psalmii la televizor » (I-VII) ori posterioare, « În urma psalmilor », poetul Ștefan Augustin Doinaș se conturează ca o conștiință exploratoare a universului fizic și spiritual, sondând realul, dar și propriile abisuri. Ca un Ulise al evului modern poetul înfruntă necunoscutul, aventurându-se pe propriul risc în marea confruntare cu absolutul, cu Dumnezeul creștin al Noului și Vechiului Testament, Crist cel omenesc și apropiat nouă, salvatorul nostru, precum și cu Savaot – Dumnezeul oștirilor de îngeri, al măreției și slavei, al tainelor de nepătruns și al judecății neiertătoare, Dumnezeul gelos și răzbunător.
Dialogul cu divinitatea, căutările înfrigurate din « Psalmi » sunt prefigurate și în alte poezii, cum ar fi « De-am fi cu adevărat » ori « Stânca » din volumul « Seminția lui Laokoon », publicat în 1967. Astfel în poezia « Stânca », poetul ca un nou Orfeu invocă divinitatea, rugând-o să facă minunea să nu se mai clatine stânca « Bântuită de vânturi și de ape » de la marginea mării pe care vrea să-și mute cerul, însetat de certitudine, pentru a-și putea face o colibă, în ciuda tuturor pericolelor iminente.
În volumul « Psalmi », care cuprinde o sută de poezii, ca și în cele șapte poezii din ciclul « În urma psalmilor » sunt evidente încercările poetului de a vorbi direct cu Dumnezeu, adresându-i-se direct, comunicându-i grijile și îndoielile zilnice, implorîndu-i îndurarea, rugându-l fierbinte să-l ierte pentru păcatele și neajunsurile nenumarate, întrebându-l mereu despre tainele de nepătruns, aducându-i învinuiri și reproșându-i indiferența față de soarta creației sale – omenirea.
Se simte din toti psalmii lui Doinaș o sete acută de absolut, acea « foame de unu » apodictic declarată în volumul « Hesperia » publicat în anul 1980, stare poetică realizată sub semnul pendulării între împlinire și neîmplinire , între căderile zilnice ale cărnii supusă ispitelor și greșelilor și năzuința spre perfectiunea spirituală și puritatea dumnezeiască.
Poeziile din « Psalmi » se realizează ca un dialog imaginar, alteori ca un monolog liric confesiv bazat pe un paralelism poetic între cei doi termeni antinomici om – Dumnezeu, aflați mereu în balanță. Rezultatul acestei căutări a echilibrului existential este însă în favoarea divinității, care nu o dată este rugată să îl salveze pe omul vulnerabil expus tuturor ispitelor.
« Psalmii » lui Doinaș se concretizează ca o suită de poezii axate pe relația omului cu divinitatea bipolară Isus-Savaot, care duce la autoanihilarea omenescului pentru a se edifica spiritul.
În primul psalm « Cum să te-ntâmpin, Doamne, cu ce rugă ? », călătorind imaginar în timp, într-un trecut imemorial, poetul evoca imaginea divinitatii vegetale de la începuturile tainice ale omenirii, când oamenii se închinau unui copac : « Ai fost copac : acum ești buturugă », mărturisește că nu știe cum să-l întampine pe zeu. Dialogând cu divinitatea, poetul declară ferm că nu vrea să accepte destinul acesteia, de-a alege binele de rău, dreptul de strâmb. Recunoaște că destinul său de om-creatură, este să-l învie pe Creator, așteptând să-i dea bușteanului noi lăstari.
În psalmul al doilea divinitatea apare în ipostaza sa din Vechiul Testament, ca un Dumnezeu gelos și răzbunator : « Te știu gelos, teribil de gelos / pe tot ce am, și-adun, și strâng în brațe / aici, când nu Te-mbrățișez pe Tine. »
Acest zeu ranchiunos, invidios și cupid, îi pune omului mereu piedici, dorindu-se chiar nicicând cunoscut : « Te simt prin degete alunecându-mi… / … / te surprind întruna punând piedici / În spatele alergării mele.”,
fiind iubirea insațiabilă atotmistuitoare. Poetul constată că, deși este cules din pulberi și scrum, zeul - pârjol nu cunoaște nici o opreliște : « Tu te miri că mă culegi din pulberi / cu pulbere, funingine și scrum. » (Psalmul III),
încât în locul unei divinități nemiloase și mistuitoare dorește una ocrotitoare și apropiate : « Doamne, nu soare te doresc. / Ci umbră. / Venind întru-ntâlnirea umbrei mele / Cu-aceleași gesturi ca și umbra mea. »
care să renunțe la măreție și la lumina orbitoare, pentru a nu-l distruge .
Monologul liric continuă cu invective și reproșuri adresate divinității : « Dar tu mă vrei ocnaș : mereu în zeghe / dungată de păcate moștenite / sleit, și vinovat fără de vină. / Neînduratule ! ce-mi garantează / Că mila Ta nu-i doar un basm, iubirea / Un simplu zvon ce-anunța Apocalipsa ?… » ( Psalmul IV).
Poetul se vede în tandem cu Dumnezeu ca fiind orbul ce-l poartă pe olog în spate în drum spre Emaus : “Sunt orbul Tu, Doamne! / Fii tu ologul pe care-l port… » (Psalmul V), « grozav de obosit » de creație, într-un somn odihnitor până la judecata de apoi : « Așează-ți bine capul/ în poala mea,…/Te voi trezi la ceasul judecății… » (Psalmul VII).
Cu durere constată poetul psalmist că pierde mereu asemănarea cu Dumnezeu : « Vai ! Chipul Tău și-asemănarea Ta. - / cum mi s-au scurs de pe obraz… » (Psalmul IX), în ciuda luptei și sacrificiilor zilnice, dorindu-și în final să-i crească o nouă față «ca-n ziua-a șasea » (Psalmul IX).
Condiția tragică a omului alungat din eden, condamnat la suferință perpetuă și lacrimi este dată de faptul că nu se poate bucura de bunurile firii, Dumnezeu spunându-i : « Din valea Mea voi nu veți bea, decât / făcându-i undele mai dulci cu lacrimi… » (Psalmul X). În ciuda retragerii divinului și a lipsei de reper în marea împărație, poetul se declara a fi sprijinul Dumnezeului părăsit : « Chiar dacă temeiul / puterii Tale-i spulberat ca meiul /…/ pe mine, Părăsitule, poți să te bizui. » (Psalmul X).
Ca urmaș al lui Adam cel care a pierdut nemurirea, poetul trăiește acut condiția tragică a omului aflat mereu sub semnul vinei, al judecații și al pedepsei. Luptând mereu pentru a se salva, poetul contrapune abisului dumnezeiesc propriul abis din suflet, visul nețărmurit : « Abis ești, Doamne. Însa nu mi-e teamă : / abisul sufletului meu te cheamă. … Abis ești, Doamne. Poate oare-abisul / să-mi umple cu nemarginirea Ta visul ? » (Psalmul XXI).
Drama existențială a omului menit a fi doar pentru a fi fără a se autodepăși, înseamnă să fie întru voința oarbă care-l aruncă pradă tuturor ispitelor și căderilor. Omul amăgit și trezit nu mai vrea să fie doar, ci vrea să devină, chiar și prin distrugere : « Iar dacă Tu ești doar neant, neantul / să vie și să-mi spargă diamantul. » (Psalmul XXXI).
Ca moștenitor al seminției orfice, poetul psalmist modern se simte purtătorul stravechiului blestem al graiului inițial din timpul zidirii Turnului Babel, al limbilor învrăjbite, întrebându-se dacă: “Limba / vie a luminilor (…) cu aripi” (Psalmul XII) nu-i năluceste înțelesuri « dincolo de orice înțelegere », din care « cumplita algebră cerească » el nu pricepe nimic.
Asemenea scribilor călugări care copiau textele sacre fără a le putea pătrunde sensurile adânci, poetul reproduce textul obscur în sufletul său, așteptând marea iluminare : « Doamne, așează-mă acum în raftul / ce mi-a fost destinat, și-n așteptarea luminii care-o să mă-nvăpăieze / cândva, ca pe un manuscris de preț ! » (Psalmul XIII). Noul psalmist aspiră spre lumină, deși se vede zilnic îndepărtat de Dumnezeu, văzându-se mereu singur și fără salvare în lupta dintre spirit și lut : « Neantul / și Totul refuză să-mi fie prieteni. » (Psalmul XV).
Imaginea dilematica a poetului este completată de situarea acestuia la o răspântie bifurcă el însuși, cu credința că alegând bine, merge spre Dumnezeu, dar constată cu durere că mereu se naște o nouă răscruce spre nu se știe unde, pe căi năpădite de bălării ori cu flori, neștiind pe care din ele se află : « O răscruce / se naște din alta, iar inima care / credea că alege, se simte ea însăși / aleasă. De cine ? » (Psalmul XVI).
Spiritul însetat de cunoastere al poetului tânjeste după «izvorul cel veșnic » (Psalmul XVII) pur, pe care ar vrea cu naivitatea neștiinței să-l descopere sub brusturi.
Crist, ca un receptacul al fluviilor cosmice și al luminii primordiale, a fost resimțit de ucenicii săi ca o entitate care i-a transfigurat, în timp ce poetul creștin ortodox împărtășit cu trupul și sângele sacru, îi face lui Dumnezeu un templu viu din propriul său corp, simțindu-se pătruns de lumina harului, pe marile înălțimi spirituale ale munților din suflet aidoma lui Rilke, acolo unde domnește absolutul : « mă simt iluminat – pe dinlăuntru. / De ce să te mai caut ? Ești în mine. / Și toată spaima mea să nu cobor / nicicând din suflet muntele Tabor.” (Psalmul XVIII).
Deși a fost conceput în cer, omul adamic a fost izgonit pe pământul plin “de spaime și înfrângeri”, unde însă nu se plânge, nu-și blestemă soarta, ci contemplă frumusețea lumii. În cazul ca va fi chemat în cer din nou, își dorește același trup ce l-a avut în lume, « ca să domnească-n veci la vămi natale / lucrarea cea dintâi a mâinii Tale. » (Psalmul XIX). Acolo în cele sacre, poetul se simte singur în Dumnezeu « ca într-un vast ospiciu », îndoindu-se că există cu adevărat, mereu supravegheat, fără nume și salvare, pentru a se regăsi apoi în iubirea divinității ca într-o camașă de forță, înotând în harul ceresc spumegând : « Bazinu-n care-not e fără apă, / doar spumegând de har…/ Ah cum mă strânge / iubirea Ta – camașa mea de forță ! » (Psalmul XX).
Conștiința cercetătoare a poetului psalmist intuiește marele joc combinator al zeului, reproșându-i că nu îl sanctifică pe om, ci îl degradează prin blestem, retragându-se din om, în loc de a se regăsi și a se întemeia cu el : « ca-n loc să-ți dovedești în mine chipul, / îmi curgi ca printre degete nisipul ? » (Psalmul XXI).
O deosebită atenție acordă poetul definirii divinității : «Dar Tu – ce ești : un foc ? un nor ? un duh ? / Ești poate zvonul unui alt văzduh / sau liniștea cumplită ce se-ascunde / în munți înalți… » (Psalmul XXIV), intuind-o ca pe o energie necreată și misterioasă dintr-o altă lume inaccesibilă nouă, care ni se va dezvălui poate când ne vom îndumnezei : « Abia atunci când jubilând senine / vom deveni Divinule, ca Tine, / noi – biete minți cu granițe firești - / vom ști-n sfârșit cu-adevărat ce ești. » (Psalmul XXIV).
Definirea divinității se face adesea și prin întrebări retorice despre acțiunile și rosturile aspre ale acesteia, neînțelese : « Aspru-mi vorbești, și rar. Iar eu, de frica / de-a te-nțelege, nu-nțeleg nimica. » (Psalmul XXVI).
Pentru a-l defini pe Dumnezeu, poetul se întreabă ce este acesta dincolo de cuvinte : « Ființa pură, care nu palpită / în nici o limbă, - oare-i tot ispită / asemenea ispitelor ce sunt / doar bruma unui anotimp cărunt ?/ Bolboroseala vracilor, tăcerea /…/ căinta și aceleași rugăciuni / sub spuza cărora mocnesc minciuni, - / să fie doar dovezi ale prostirii / limbuților ce s-au dedat rostirii ? » (Psalmul XXVIII).
Poetul îl intreabă pe Dumnezeu cum ar putea să-l prindă în înțelesul său abscons fără cuvânt : « Te-ntreb cum să te-nhaț, fără cuvânt ? » (Psalmul XXVIII), ca în final, în urma tăcerilor divinitatii, poetul să conchidă peremptoriu: “Ori poate ca Tu, viul între vii, / ce ești cu-adevarat nici Tu nu știi.” (Psalmul XXVIII).
Poetul, definind divinitatea, care nu este nimic din tot ceea ce apare spre ființa, neînscriindu-se în fenomenologia existenței, constată neputincios că este osândit la veșnica întrebare : « Domnul,… / … m-a osandit să tot întreb » (Psalmul XXXII). Psalmistul se închipuie palimpsestul ființei dumnezeiești, sub scrisul căruia ascunzându-se un alt scris al pergamentului aprig răzuit al lumii, pe care nu știe să-l facă citit de cei ce nu vad : « Penița mea muiată-adânc în Vega / Te scrie doar ca alfa si omega. » (Psalmul XXX).
In psalmul XLIV identitatea divinității este sondată interogativ ca “o supremă rarefiere / a limbii-ntr-un abis” simțind doar gustul “dulce-amar al morții”. În alt psalm (LXXX) Dumnezeu este identificat cu timpul care “în sine mișcator în nemișcare / râvnește zi de zi să ne condamne / la ardere…”.
Poetul orfic citeste la nesfârșit cartea naturii create de Dumnezeu, text profund și perfect, memorându-l și descifrându-l, dar fără să poată citi numele autorului. El îsi aduce învinuirea folosirii prea multor cuvinte : « Vai ! La năvala prea multor cuvinte / n-apuc să le rostesc pe cele sfinte. » (Psalmul XXVII).
Poetul dialoghează cu Isus văzut ca un măiestru geometru al unui cerc-limită spre care tind nenumăratele noi figuri ce mereu vor să fie altceva, pentru ca în final să se cufunde cu absolutul, cu perfecțiunea divină :
« Tu , Doamne, geometrul unui Cerc / spre care tind atâtea seminții / de noi figuri – pe mine care-ncerc / să pier în Tine, ai să mă susții ! /…Triunghi, înscris într-un pătrat nătâng, / ce se visează zilnic pentagon, / eu sunt, Isuse, gata să mă frâng / și să mă pierd cu Tine-n alt eon : / tânjind spre-un număr infinit de laturi, / cu forma Ta divină să mă saturi ! » (Psalmul LII).
Poetul declară că înțelege eșecul încercărilor divine creatoare, deoarece încearcă să-l creeze pe Dumnezeu din tot ce are la îndemână, cunoscând aceeași dramă a spiritului care plasmuiește dintr-o materie ingrată, caducă. Zeu și om stau apoi și își contemplă creația, căutând minunea visată, totul fiind zadarnic, deoarece fiecare a exagerat : « Doamne, ai pus în mine prea puțină / lumină nencepută ; eu – în Tine – prea multă strălucire omenească » (Psalmul LXIV).
Observând realul, poetul vede pecetea divină initială pe frunzele căzând și, asemeni lor, simte că va cădea și el, trăind neantizarea și judecata supremă cu suma păcatelor sale, contrabalansate de mirungere. Ca un nou profet, poetul cere îndurare pentru poporul inconștient, în numele sfinților ce l-au înalțat pe Dumnezeu, care este iertător, nu acuzator ca falsul zeu cocoțat pe tronul divin. Ca un adevarat inițiat, poetul știe că numărul îngerilor sporește din morții noștri : « Și nu sporim cu morții noștri calzi / oștirea ta mirifică de îngeri ? » (Psalmul LXVII).
Ca un Ulise al evului modern, poetul psalmist trebuie să renunțe la bucuria cunoașterii prin bucuria privirii, auzului, mirosului, pipăitului, făcând abstracție de lumea mirifică, printr-o asceză totală a simțurilor și întrebându-se totuși de ce i-au fost date acestea : « De ce mi-ai dat puzderia de simțuri / ca avangarda, care se predă întruna… ? » (Psalmul XXXIII). Surprins de tot ce a întâmpinat,poetul conchide ca locul divinității este pustiul unde aceasta domină ca unitate a contrariilor : « ca ger și arșiță gemene în arătări » (Psalmul XXXIV).
Dumnezeirea , prin aviditatea sa , duce la pustiirea omului,la neantizarea simțirii sale,nimic nealinându-i chinul, rămânându-i doar a urca pe Muntele Măslinilor pentru a fi purificat de lacrimile cristice , care printr-o sublimă dragoste mențin echilibrul lumii. Rănit în suflet, poetul se simte pândit și spionat de un ochi neadormit, încât dorește să evadeze din ocna corpului ca din peștera lui Platon, înțelegând că adevărata libertate se află paradoxal în cercul de ocnași : « Dar astăzi știu că-n cercul nostru de ocnași / stă forma-adevăratei libertăși. Și nu mi-i / nici dor, nici frică de nimic : și n-aș / ceda osânda mea în schimbul lumii. » (Psalmul XXXIX).
Terorizat de apocaliptica judecată finală care nu e mai blândă decât osânda inițială a izgonirii din paradis, poetul se mistuie asemenea unei lumânări arzând la ambele capete și roagă divinitatea să stingă una din văpăi : « Cu răsuflarea îngerilor suflă / și stinge, Doamne, una din văpăi ! » (Psalmul XL).
După alegerea greșită de la început, liberul arbitru dat omului, nu mai poate aduce ceva nou. În nimicnicia sa , poetul martor reconstituie drumul crucii, calvarul Golgotei, care-i înduioșează chiar și pe Zeii de marmură ai Romei. Poetul se luptă cu sine, înăbușind plăcerea, dar îndoindu-se totuși dacă nenumăratele daruri sunt păcate, când lumea se naște zilnic necreat din verbe.
Ca și Tudor Arghezi care îi cere lui Dumnezeu semne și dovezi pentru a-l mărturisi « vreau să te pipăi și să urlu : « Este ! » și Ștefan Augustin Doinaș în căutările sale nu primește nici un răspuns, deoarece divinitatea s-a îndepărtat : « Tu, cel ce ai fost, acuma nu mai ești/ aproapele din toți cel mai aproape.. » (Psalmul LXIX) Dumnezeu apare caleidoscopic, sub mii de măști, mereu schimbator și nevăzut : »Tu, pururi nevăzut adaști/ în spatele a mii de măsti. »(Psalmul LXX). Ca Iacob din Vechiul Testament, poetul luptă cu Dumnezeu, nefiind nici învins, nici învingător : « Cu duhul tău mă iau mereu la trântă/…Te voi învinge ?/…ai să mă birui ?…(Psalmul LXXIII). În permanenta sa relație cu Dumnezeu, poetul este păstrătorul unui limbaj arhaic uitat și necunoscut, al unor sensuri moarte azi, în care « se păstrează viu secretul » existential .(Psalmul LXXIX). Aidoma lui Iov veșnic iubitor de Dumnezeu , în pofida nenorocirilor abătute asupra sa, nici poetul nu-l blestemă pe Dumnezeu : « Cel care / s-a-ncumetat a-Þi spune-aceste lucruri / este nedreptățitul lumii Tale, / înavuțitul Tău, și-apoi lipsitul / de orice-avere alta decât viața, / Cel fără de revoltă și hrisov: / rob veșnic iubitor de Tine – Iov. » (Psalmul LXXXV).
Psalmistul este împătimitul care nu știe ce să spună și să facă, având în vedere că pretutindeni încercările îi sunt urmate de eșecuri. El simte o foame perpetuă de divinitate, de perfecțiune, de miracol, ca de fructul oprit, vrând să se înfrupte și să se sature de divinitate ; se visează noapte de noapte cu Isus și trezindu-se brusc , se bucură de comuniunea cu Crist.
Invocând din nou divinitatea, în psalmul LXXXXVII constată cu tristețe : « Vai, sunt doar schița a ceea ce puteam să fiu ! », întrebând când iși va desăvârși lucrarea, pentru a nu mai fi compromis arhetipul prin om. În psalmul LXXXXVIII poetul îl roagă pe Dumnezeu să-i redea puterea credinței : “Te rog în toata umilința :/ revarsă, Doamne-n cupa mea credința !”, pentru a se putea închina cu toata ființa sa.
În ultimul psalm ,C, poetul aduce laude divinității îndemnându-ne în cele zece terține să-l lăudăm pe Dumnezeu, în toate cele ce sunt , de la stele până la scaieți în lumea animală și vegetală, în stihiile naturii dezlănțuite, în semințe și ghimpi, în timp și spații : « Lăudați pe Dumnezeu ca izvor de spații,/ ca verde cumpănă de har,/ ce naște-n suflet zări și constelații ! »
Atitudinea pioasa și respectul față de Dumnezeu sunt evidente în « Psalmi » și prin scrierea cu majusculă a cuvintelor, substantive sau pronume, care desemnează divinitatea : Domnul, Dumnezeu, Doamne, (care apare aproape în fiecare psalm), Mărite, Mesia, Tatăl, Tu, Tău, Te, Tale, Tine, Þie, etc. Atmosfera solemnă , de ritual sacru este realizată cu ajutorul unor cuvinte cu un pronuntat specific religios crestin, ca : înviere, cruce, îngeri, suflet, apostoli, har, sfinți, judecată, heruv, serafim, mântuit, prescură, odor, mir, mirungere, candelă, răstignit, etc.
În structurarea psalmilor, se observă existența unei concluzii-poante în final, de obicei în ultimele două versuri, fapt ce denotă că poetul nu a uitat sugestiile cerchiste asupra importanței ultimului vers în poeziile lirice, formulată de Radu Stanca.
Având în vedere cele spuse , putem conchide că în volumul « Psalmi » de Ștefan Augustin Doinaș, constiința poetică însetată de dumnezeire, de perfecțiune și de absolut tinde spre desavarșire, luptându-se cu sine, cu limitele destinului tragic al omului, pendulând între ispitele cărnii și iluminarile spiritului, între tentații și renunțări, între păcat și asceză, între căderi și salturi , între moartea corpului și eternitatea spiritului, tânjind mereu să se confunde cu spiritul universal, cu Dumnezeu.
Alături de Tudor Arghezi , Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, prin volumul « Psalmi » , poetul Ștefan Augustin Doinaș a adăugat un nou inel pe spirala devenirii poeziei religioase românești în care aspirația spre cunoaștere a divinității până la contopire, se îmbină cu originalitatea trăirii poetice profunde sub aureola harului divin și al orfismului neîntrerupt.