Fără îndoială, imaginarul, acest domeniu în care imaginația își manifestă virtualitățile, este una dintre zonele vitale ale spațiului cultural european. Acest lucru se datorează importanței acordate imaginației ca și capacitate creatoare specific umană, alături de rațiune. Într-un atare context, întâlnim diverse abordări ale subiectului, printre care cea care privilegiază imaginația, considerând-o elementul ce face posibilă reprezentarea, prin aceasta ea fiind esențială în relația om-natură/mediu (I. Kant, Critica facultății de judecare), sau cea care consideră că orice încercare de a surprinde ceea ce este propriu omului trebuie să țină seama de rolul esențial al imaginației, acela de refugiu eufemizant al conștiinței (G. Durand, Structurile antropologice ale imaginarului). Având în vedere aceste perspective, unghiul din care putem trata ceea ce înseamnă imaginarul astăzi este în oarecare măsură deschis, iar legătura cu alchimia se întrevede în funcția mediatoare a imaginației.
Ceea ce se petrece o dată cu apariția, dezvoltarea și structurarea mijloacelor de comunicare în masă ține de o utopie a realizării practice a sincronizării omului cu realitatea înconjurătoare. Utopie în sensul în care nu se poate obține informarea autentică și în timp real prin mijloacele mass-media, datorită mai ales reinterpretării prezente în mesajele directe sau indirecte pe care acestea le vehiculează în spațiul public. Avem deci pe de o parte aceste modalități informaționale, indispensabile într-o societate a vitezei de comunicare și a raporturilor de forțe, care resemnifică prin interpretare mesajele transmise, iar pe de altă parte avem omul-consumator de informație, care absoarbe obiectele și imaginile nu în sensul unui consum de lucruri reale, ci, cum spune Baudrillard (Sistemul obiectelor), consumând ideea de relație între el și obiect (fie el imagine, cuvânt sau produs destinat corpului), ceea ce ar explica și de ce consumul nu are limite. Paradigma epocii contemporane este una a abstractizării și a de-materializării obiectelor în reciprocitatea pe care omul o are cu acestea. Observăm în acest context, că omul contemporan este animat de aceeași dorință ca și alchimistul: să rămână în contact cu realitatea palpabilă, a "materiei" și a evenimentelor, însă el nu mai tratează lucrurile ca pe niște simboluri, ci ca fiind semne, ceea ce face cu atât mai dificilă transmutarea acestora spre sensul lor autentic, spre înrădăcinarea lor în Pământul căruia îi aparțin și pe care se susțin. Putem spune că ecranul televizorului sau al cinematografului este fereastra prin care omul se lansează, situându-se astfel în afara timpului - ca și alchimistul - deci și dincolo de tot ceea ce ține de timp, printre altele, moartea și istoria, din fața cărora se pare că omul are astăzi din ce în ce mai mult tendința să fugă (spre deosebire de artistul Operei).
Diferențele sunt cele care sunt puse în valoare azi: mentalitatea contemporană nu mai privește lucrurile așa cum le prezenta gândirea filosofică a secolelor trecute, când în raporturile Unu-multiplu sau Ființă-devenire era privilegiat fără urmă de reticență primul termen, cel de-al doilea nefiind autonom și avându-și fundamentarea în acesta. În societatea de consum în care omul își duce existența, predomină varietatea, universalul este înlocuit de particular, iar diversitatea se substituie unității. Imaginile trimit una la alta într-o dezordine referențială, semnificatul devine semnificant și invers, iar tot acest univers al imaginarului este un organism amorf ale cărui pulsiuni și ritmicități nu sunt străine de puterea de multiplicare/proliferare vegetală. Această diseminare este un simptom după care pot fi recunoscute toate fenomenele și evenimentele care se petrec sub patronajul mass-media, imaginea fiind un vehicul ideal pentru transportul mesajului într-un spațiu al vitezei și al intensității. Dacă imaginea organismului nu este departe de ceea ce înțelegea alchimia prin Natură, multiplicarea prezentă în societatea și chiar în viața culturală a omului contemporan nu mai are de-a face cu acea virtute multiplicativă pe care o căpăta "materia" sub forma Pietrei filosofale, dar rămâne transmutabilă, reprezentând echivalentul stării materiei "la negru". Într-un anumit fel, modul în care imaginea este furnizată ne permite să înțelegem mișcarea formelor în spațiul comunicării: este vorba de o debordare a limitelor și a contururilor, de o “trans-formare” pe care mass-media o realizează prin procesul de transmitere, mai degrabă decât prin mesajul propriu zis. Statutul imaginii este afectat de devalorizarea funcției plăsmuitoare a imaginației, de transfigurarea fantasticului în fantasmă. În momentul în care sunt promovate imagini care în mod “tradițional” aveau o semnificație aparte, de sine stătătoare și care acum nu pot aspira decât cel mult la statutul de simple mijloace persuasive în relația denaturată cu cel care le receptează, este firesc ca omul să se simtă din ce în ce mai alienat și predispus la devitalizare, singurul "tratament" care l-ar revitaliza fiind poate trecerea de la transmitere la transmutare.
În acest punct trebuie pusă problema unei religiozități contemporane aparte în care este implicat imaginarul, de la mișcările gen New Age până la cele mai mărunte și regionale manifestări cu caracter religios. Dacă această formă de religiozitate este caracterizată mai mult sau mai puțin de aspecte ce țin de irațional, de intuiție și de credință și dacă gândirea occidentală profană este axată pe raționalitate, nu este mai puțin adevărat că imaginația se plasează oarecum între cele două, făcând trecerea între ele și menținând tensiunea relației lor. Este vorba, de exemplu, de conflictul între teologie și filosofie sau dintre natură și tehnică, între care s-au plasat nu de puține ori poeticile și artele plastice, adică domeniile care implică în mare măsură imaginația. Pe lângă acest rol mediator, imaginația are și unul productiv, în virtutea faptului că subiectul uman este un creator de sens. Unde anume se situează aici contemplativul este o chestiune de opțiune și de înclinație personală. De aceea ne apare atât de importantă experiența religioasă individuală: ea resemnifică tot ceea ce întâlnește, dar nu face acest lucru absolut la întâmplare, ci după niște coordonate preexistente care orientează devenirea individuală pe harta existenței. Probabil că ideea unui sistem de coordonate este potrivită aici, căci ea trimite la spațialitate, care este specifică imaginației. Însă nu trebuie să uităm că orice trăire religioasă are și o temporalitate aparte, ciclică, spre deosebire de timpul comun, cotidian, al unei succesiuni continue a clipelor către un final de neînlăturat. Astfel, fenomenul religiozității contemporane ne apare ca o necesitate firească de a echilibra o lume fără unitate de măsură, prin urmare ca o atitudine filosofală care își face simțită prezența sub forma imaginației care se reintersecteză cu o temporalitate circulară. Este firesc, în cheie alchimică, să apară într-o societate a diferențelor un gen de religiozitate care încearcă să concilieze caracterul universal al sacrului cu relativitatea și diversitatea aspirațiilor umane, toate acestea petrecându-se sub tutela unei tendințe generale de a conferi sens realității într-o manieră transfiguratoare.
Descentrarea care se produce în spațiul descris de individ și imagine este încă o dovadă a lipsei unei referențialități riguroase a fenomenului imaginarului contemporan și cu atât mai mult a unei focalizări exigente a omului asupra a ceea ce înseamnă semnificație a imaginii. Însă prin apariția acestei noi religiozități, care ni se înfățișează ca având un fond comun cu alchimia, încă o dată în istoria gândirii occidentale un “dincolo” ne este pus în față ca una dintre problemele existențiale esențiale pentru devenirea noastră spre moarte și pentru ceea ce așteptăm de la viață. Ceea ce rămâne de văzut este direcția în care va evolua acestă încercare de recuperare a imaginii “pline”, simbolice, prin experiența religioasă individuală, precum și prin virtuala transmutație prin care corpul se poate reînsufleți ca reîntrupare.
Una dintre dilemele în care omul se află azi este aceea de a nu mai ști să caute calea pe care să-și poată recupera ființa, căci el este pe cât de aproape de această obscuritate atât de vie a lucrurilor, pe atât de departe de lumina care numai în întrezărire este cu adevărat iluminatoare. Atât de rafinat în a consuma, el pare a nu mai percepe nuanțele, trecerile, în care se pare că se adăpostește discret, dar grăitor, viața. Cum altfel decât printr-o re-culegere disoluția poate fi înălțată în spațiul dintre om și el însuși, acolo unde orice transmutație potolește și impulsioneză, unde chipul figurează trăsăturile sufletului reîntrupat? Mișcarea rădăcinii în pământ poate să nu aibă sensul unei susțineri, așa cum meditația poate părăsi cuvântul, însă nimic nu poate înlătura ceea ce-i este propriu omului, anume a se înrădăcina într-o meditație mereu în mișcare. Este poate și ceea ce încearcă să ne facă să înțelegem alchimia: acolo unde există trecere poate fi înfăptuită o transmutație, căci trecerea însăși este semnul a ceea ce se desprinde pentru a se reîntoarce îmbogățit. Cum suntem mereu într-o mișcare, suntem prin urmare cum nu se poate mai bogați, căci avem, alături de intuiția armoniei unitare, presentimentul unei nemișcări mereu aproape, mereu amânate cu fiecare pulsiune a lumii. Aici ne apărem unul altuia - alteritate deja regăsită -, în trecerea de la tăinuire la dezvăluire, în suferința care, dislocându-ne, ne face apți să o trans-figurăm.
Dacă încearcă să "reconfigureze" o materie presupusă ca fiind imperfectă, alchimia nu face totuși în primul rând aceasta, ci se axează pe existența omului, pe transmutarea a ceea ce este discontinuu într-o continuitate care-și asumă accidentalitatea unei naturi, resemnificată ca arătare a unei totalități plenare. Dar poate că meritul cel mai mare al viziunii filosofale este acela de a fi readus în privirea care contemplă și în trupul care mânuiește acea perspectivă integratoare și mediatoare care readuce viața în sfera gândirii. Actualitatea alchimiei ține de actualitatea problemelor pe care le abordează, dar în aceeași măsură vine din modalitatea prin care le tratează, căci logica sa este una care nu privilegiază nici unul din termenii pe care îi întâlnim în cuplurile conceptuale ale filosofiei tradiționale. Putem concluziona: felul în care alchimia încearcă să facă invizibilul vizibil în Piatra sa de încercare, și modul în care orientează omul spre regăsirea de sine este o expresie, una dintre cele mai captivante, a capacității umane de a conferi sens existenței.
Ceea ce putem face, în spiritul pragmatismului contemporan căruia se pare că nu-i putem scăpa, este să folosim această viziune filosofală în negocierile cu sine și în dialogul mereu reiterat dintre Babelul indestructibil care este lumea și divinitate.