Uneori considerată,lenea nu este totuși o virtute, din păcate.
Problema e că s-ar ajunge la o lene a lenei.
Atunci ar fi greu sa se "intre" în starea de lene, pur și simplu.
O virtute te înalță, printr-una ajungi la alta, mai mare.
O lene "virtuoasă" te conduce la neputința oricărui alt sentiment asemănător ei.
Așadar, deși te "scoate" din lenea de rând, în același timp nu-ți mai oferă nici o bucurie, fiindcă toate satisfacțiile devin inaccesibile, dispar, odată ce ai depășit sentimentul originar, generator.
Viruoșii lenei n-ar mai fi leneși decât cu numele.

Există virtuți care se autodevorează?
Virtuțile, așa cum le știm, se înlănțuie una de alta, își succed, între ele nu există rupturi.
Numai între prima, reprezentând momentul revelației când ne-am decis să urmăm "drumul virtuților" și condiția normalității noastre de până atunci, pe care o părăsim.

Lenea mimează, "în oglindă" , ascensiunea virtuților.