Eseul in cauza sufera de lipsa unei distincții fundamentale. Între o "imaginatio vera" (imaginație reală) și o imaginație absolut iluzorie. În acest sens, o imaginatie iluzorie (fara nici o legatura cu vre-o "realitate" trecuta, prezenta sau viitoare) este orice "delir sistematizat" cu caracter patologic. Care, mai ales de Baudrillard, e luat în considerare (Baudrillard, 'Paradoxismul indiferent'). Oare azi chiar am devenit toti schizofrenici ? Nu cred. In ciuda aparentelor. (A se vedea și eseul subsemnatului din ciclul 'Postmodern versus Postmodernism - Este Realitatea o Târfă?' care se găsește la http://www.agonia.ro/index.php/essay/161334/index.html ).
În lipsa unei distincții fundamentale de care am amintit, restul discursului autorului analizat devine, practic, o "beție de cuvinte" - ce poate părea chiar "interesanta". Și care nu este salvată nici măcar de apelul la "religiozitate" (cine ne garantează că aceasta precum și discursul care o însoțește nu este, cumva, tot "un delir sistematizat?!). Și nu e salvată nici de citarea unor nume "mari", e.g. Kant. In măsura în care nu se specifică, in acest caz, fie și rezumativ, modul în care acesta pune și rezolvă problema "imaginației".
Si inca ceva: aparitia unei contradictii in termeni.
Personal, nu vad cum "imaginația" (nediferențiată - putând fi și una patologică) se poate "plasa" între 'irațional, intuiție, religiozitate și…gândirea axată pe raționalitate' făcând "trecerea" între ele, dar menținand 'tensiunea' relației lor'.
Mai trebuie adaugat ca "tensiunea" respectiva nu a aparut de ieri de azi. Ea isi are sorgintea in Philon din Alexandria,intemeietorul "dogmaticii" crestine. Dogmatica care, cu toate eforturile facute de un Sfant Augustin, Thomas D'Aquino etc. si, in general, de neoplatonicienii genuini sau tarzii, nu a reusit sa se impace - nici pana in zilele noastre - cu "rationalitatea". Initial statuata de Antichitatea greaca si, ulterior modificata (pe ici pe colo, prin punctele esentiale) pana la "Rationalismul empirico-pozitivist" Iluminist.
În concluzie, eseul, scris în argou "postmodernist" (la modă și care prezintă o oarecare atractivitate) ascunde, în spatele său, confuzia multora dintre noi care ne trezim azi în POSTMODERN și nu în POSTMODERNISM. Și suntem puși în fața IMPREDICTIBILITATII pe toate planurile (individual, colectiv și chiar al mediului înconjurător real, din care, volens nolens, fac parte și produsele [artificiale] ale tehno-științei). Impredictibilitate care a început să se manifeste din ce în ce mai "virulent" odată cu explozia comunicațiilor și apariția Internetului. Și ale cărei rădăcini nu știm încă în ce "topos" să le căutăm. Si bâjbâim după ele la "nivelul" realității empirice - perceptibilă prin simțurile comune, eventual prelungite cu tot soiul de aparate de măsură, din ce în ce mai sofisticate. În timp ce aceste "rădăcini-cauze" par a se găsi în cu totul altă parte (eventual, la alt nivel al "Realitatii", diferit de cel "empiric" - direct "perceptibil"). Iar "bâjbâiala" noastră, prin intermediul unei "imaginații delirante" se transformă într-un discurs la fel de delirant (citește "postmodernist").