...Visul îmi este acoperit de un craniu de sare,topit de primele ploi ale toamnei. Nu îi voi putea afla misterul. Gustul lui va curge pe rigole. Plăcerile vieții în jocul inocenței, asemenea micilor insecte ce se vor zbate toată viața lor,într-o colcăială greu de descifrat. Dorm contaminat de ipocrizii într-un păienjeniș de coincidențe. Simptomul spaimei de vid îmi alterează intimitatea. În această clipă tristă de noapte tîrzie, aerul străveziu conturează precis copacii goi, casele scunde, oamenii cenușii. Totul pare atît de ciudat, singuratic... imobil și neputincios. Adîncile zări, luminate straniu, sînt pustii. Dumnezeu pare a se fi scufundat în mare. Cerul palid conține o strălucire misterioasă, parcă ar fi obrazul unui zeu... înghețat. Omuleți jalnici, pe jumătate adormiți, se sufocă de urît și lîncezeală. Un șir nesfîrșit de sclave și sclavi ai dragostei, ai prostiei și leneviei lor, ai lăcomiei față de bunurile pămîntești, se perindă prin dreptul ochilor mei. Robii fricii telurice de viață se perindă chinuiți ca de o neliniște tulbure. Cine va schimba lumea dacă noi... doar ne permitem să visăm? Gloată anostă și cenușie de oameni neputincioși. Urît mai trăim. Ca un manechin vechi și prăfuit, mă apropii de apa care bate în gura fîntînii. Să fie un fior de spiritualitate? Pustie și cam strîmbă. Ochii, zdrobiți din interior, surprind o alcătuire limfatică stranie și falsă... nici om, nici fiară, nici lichea, doar...un amestec parșiv de mediocritate și de agresivitate.
Mă așteaptă lungi confruntări cu inerțiile altora... dar și cu propriile mele inerții. Revanșele neconsumate nu îmi dau pace. Aceasta e clipa cînd se desface ziua de noapte, cînd capătă grai negrăitul. Fuga însăși a realității mă amestecă în false furtuni ce înlocuiesc vuietul mării.