Pentru ce?

Orice speranță spre bine, e deșertăciune curată. Ne întâlnim adesea cu omul pe care-l iubim, facem dragoste o dată, de două sau mai multe ori și ne îndoim de cele ce simțim. Dăm înapoi ca proștii, fără a ști în ce ne-am băgat și suntem procopsiți cu altă belea, luând-o de la capăt. Ei bine, în momentul acela, timpul se oprește în loc, nu mai suntem ce am fost și nu mai putem fi ceea ce dorim în identitatea infavorabilă ce ni se dezvăluie în continuare în față. Strălucim fără voie în neantul întunecat, fără a pune bazele unei lumi bune sau rele.
Plutim în derivă și neștiutori ne prindem de orice ne este favorabil, fără a cântări pericolul ce ne paște. Vai, câte și mai câte, sunt parabolele lumii, știute și neștiute. Lamentabil de repede, pescarul atât așteaptă cu sonarul lui, ultima descoperire a punctului nostru slab, spre a ne așeza cu burta acolo unde nu ar trebui.
Suntem precauți și nu acceptăm viața oricum, și așa cum ar vrea pescarul nostru, așezându-ne în liniște la rând, pentru următoarea lui pradă ce lasă de bănuit oricând și oriunde, cea care se lasă descoperită fără a mai lăsa urmele de rigoare, cea care de fapt este și cea mai periculoasă pentru formarea instinctelor noastre.
Radical ne facem treaba și bucurăm ce există cu adevărat pentru noi, dar ce folos, pentru că toate acestea nu ne ajută la nimic și suntem în continuare priviți ca pe un nimeni ce defilează nestingherit în lumina lăuntrului nostru. Vai săraca lumină pâlpâitoare, ce lasă curgând apa mistuitoare.
Răbdarea pune capăt tuturor îndoielilor ce le-a avut omul, dar ce folos dacă toate acestea au fost în defavoarea lui. Salvarea vine de la lumina ce pleacă către infinit sănătoasă și neatinsă de boala cea vătămătoare de corpuri umane. Suntem vânduți spre dezamăgirea noastră și vrem ca totul să se petreacă în favoarea binelui comun, pentru că numai așa v-a exista și al nostru printre al lor.
Ne văităm ca niște copii așteptând mângâierea, dar ce folos, că aceasta nu vine de nicăieri, sorbindu-ne tot timpul pus la dispoziție pentru a trăi. Simțim toată întorsătura aceasta, dar prea târziu, ne facem una cu timpul și suntem obosiți în defavoarea noastră, intereselor comune și bolnăvicioase. Vai sărmana gură, care devine uscată, cu toată umezeala ce i se dă, acum nu mai poate rosti cuvântul drept, cu limba ce altă dată putea vehement a răspunde întru necinstirile nevinovate ale fraților.
Suntem o adunătură de fabrici minore, care pierd noțiunea în univers, pentru speranța de a trăi pe acest pământ, născându-se bolnava întrebare și nevinovată, pentru ce viață?
Dragoș NONCIU