Ucenicia cadrului didactic în prima școală este consecința absolvirii unei instituții care-l înzestrează cu vaste cunoștințe teoretice și câteva deprinderi practice rudimentare. Foarte puțini mentori explicitează rolul vocației în profesie și o cultivă; cei mulți se mulțumesc cu grile, evaluări cantitative, activități mecanice repetitive, tot ceea ce reprezintă industrialismul secolului electricității. Și totuși, orientarea către profesia de dascăl se datorează, la origine, unui sentiment de chemare, de repartiție socială, de supraviețuire biologică chiar.
Să vedem ce-a mai rămas!
Proaspătul angajat în învățământ, care de cele mai multe ori descoperă post festum ce a ales, se confruntă cu un dublet instituție – organizație (materializat prin obiective particulare, structuri care conțin posturi și relații interne, procese proprii de comunicare, decizie, evaluare, schimbare, dezvoltare, seturi de principii, reguli, norme cu caracter obligatoriu, poziții manageriale care implică atribuții specifice), ce reprezintă partea entropică a sistemului de învățământ. Adevărata confruntare, constituind tardiv orientarea profesională, este încadrarea într-un anume timp al integrării.
Cel ce se adaptează la timpul ciclic este adevăratul dascăl, care începe și termină în aceeași stare parcurgând împăcat, cu minime eforturi, inelele previzibile ale spiralei vieții în timp ce generații de adolescenți se intersectează cu harul său. Cel ce alege timpul linear este frustratul social pe care o doză nativă de creativitate îl îndeamnă către un plafon arbitrar al nevoilor naturale umane.
Despre dascăl nu avem a spune noutăți, cum nu avem despre sarea pământului, dar ceilalți se constituie în două curente principale – unul al pierderilor (cu varietatea pozitivă spre artă și cultură), celălalt al mutanților, lot interesant fiindcă el face legea.
Inspectori, consilieri, ordonatori, experți, coordonatori, o armată de funcționari mici și mari se află între școală și idealul educațional, structurată ca entitate menită să tâlcuiască holografic enunțurile sibilinice ale legiuitorului și să vegheze ascultarea. Adepții timpului linear se confruntă pe treptele ierarhice, recondiționează, precizează, reformează, adaptează cursul învățământului la noi valențe – activități conforme dialectic cu funcția decizională continuă și statutul funcționarului; pentru acest statut au și jurat, negând formarea inițială.
Privilegiile acestei stări ar trebui să fie suficiente condiției sociale acceptate; totuși, slujbașii intermediari ai învățământului nu vor să piardă starea de dascăl, aceea din Legea învățământului și Statutul cadrelor didactice, care înmagazinează vechimea în învățământ și sporuri, rezervă catedre și posturi, dă câteva facilități sociale. O nostalgie lucrativă îi împiedică pe funcționari să fie cu adevărat înnoitori; în acest punct își pierd timpul și rațiunea de a exista. Se conturează ceea ce se așteaptă de la orice evoluție – ca mutanții să devină o specie prin aflarea unei nișe existențiale, adică iar o problemă legislativă.