agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-06-26 | | Riscând o parafrazare a unei cunoscute formule aristotelice, înclinăm să vedem în filosoful simili-platonician, și într-un mod doar aparent paradoxal, încarnarea unui anumit tip de dezechilibru: necum măgarul lui Buridan care păstrând măsura dreaptă a distanțelor între extremele nedrepte, se prăbușește în echilibrul absolut al mortului, ne-măgarul lui Platon, filosoful deci, încalcă cenzura impusă de dictatura cotidianului și se dezechilibrează iremediabil, luând prea puțin din cele ale lumii și mult prea mult din cele ale nelumii. Dacă prăbușirile nu-s făcute a-i ocoli pe oameni, un lucru este cert: neputând cădea gravitațional asemeni măgarului, contemplativul nostru, nebun într-ale lumii chiar și cu ultimu-i zâmbet, dar tot ironic, mai sfidează încă o dată fizica, demonstrând aproape christic cum, vorba cronicarului, se poate cădea la mare demnitate. Se vede limpede că și demnitaților li s-au rezervat alte topos-uri din moment ce otrava pe care turma te obligă să o bei te face, iubite filosof, să-ți amintești de Manole și împreună cu el să te arunci în văzduh. N-am să vorbesc despre cum ne ucidem filosofii sau Dumnezeul. Sau poate că ar trebui, înțelegând că și aceasta ține tot de spiritul dialecticii a cărei combustie cere jertfă. Am să vorbesc însă despre cum boțul de humă aspiră să devină dumnezeu modelându-și materia într-un fel care forțează divinitatea, dacă nu să-și ia notițe, atunci, in cel mai rezonabil caz, să-i acorde puțină atenție. Multă vreme, ori de cate ori era invocată dialectica se așterneau momente lungi de liniște printre contabilii culturii. Astăzi, abia dacă mai întâlnim vreun rătăcit ce-i închină o odă, pătrunsă și aceasta de duhoarea stătută a materialismului istoric. Definindu-se în contrast cu sofiștii, pentru care dinamica gândului sfârșește prin anatemizarea oricărei teze și oricărui rezultat cogitativ, dar și cu eleații a căror spaimă de nimic îi întârzie până la abandon în fața unei Ființe atât de plină de sine încât ajunge la repudierea inevitabilă a diferențelor din și de alături de ea, Platon elaborează o fenomenologie eidetică ce se dorește a fi cale privilegiată către adevăr. Adevăr care nu se dobândește în seninătatea somnului eleat și nici nu se pierde în prestidigitațiile maestrului sofist. Nu numai că există adevăr, dar avem chiar putința de a ni-l apropia printr-o specială gimnastică a minții. Unde poate fi găsit acest adevăr ? În nici un caz în cele sensibile, determinația acestora fiind neadevărul, cum ar spune Hegel. Nimic din ceea ce cade sub simțuri nu există în și pentru sine, “sensibilul, limitatul, finitul...există, dar altceva are putere asupra lui”. El nu este prin sine substanțialul, nelimitatul, infinitul. Faptul că sensibilul devine - se naște și piere, crește și descrește, se alterează și se deplasează (Aristotel) - dovedește fără nici un alt argument că nu-și stăpânește materiile, că nu este la sine ci de fiecare dată prin altceva. Câtă eroare, ar spune Platon, ascunde orice concepție empiristă care se adapă de la izvorul simțurilor. Distrugerea naturalului în el însuși e dovada fadă că în sine este neadevărat. Ce adevăr ar mai fi acela care s-ar dezice de sine ? Că senzorialul nu e locul geometric al adevărului, acesta avea s-o afle pentru prima dată Socrate de la autorul celor patru mari aporii pe care istoria le-a păstrat asemeni sfinților în calendar. Parmenidele lui Platon face mărturisire : “ nu trebuie să îngădui gândului să rătăcească în câmpul celor deschise văzului, învârtindu-se în jurul lor, ci trebuie să-l îndrepți către cele ce nu pot fi cuprinse decât prin cuget și ar fi înțelese ca forme ". Lumea opiniei devine pentru Platon « mâlul barbar » din care ochiul sufletesc trebuie eliberat și înălțat. Și vedem cum iubitorul imaculatei haine albe a zăpezii nu poate face nimic pentru a întârzia cu măcar o secundă nimicirea iubirii sale, cum chipul de lapte al tinereții va fi supus inexorabil legii care transformă lapele în zer. Exilat din această închidere, contemplativul ce-l urmărim pare în cele dintâi momente de libertate relativă complet descumpănit, aruncat într-un vârtej pe care nu-l poate controla și din care nici nu simte nevoia să cadă. Curând însă îi sare în ajutor intelectul analitic atât de drag geometrilor. Aici îl întâmpină principiile-postulat care nu reprezintă încă știința, dar nici familiara opinie. Ele formează un mediu, un element de trecere pentru cel care se pregătește să trăiască delirul cunoașterii. Slujindu-se de postulate, aceste arte (matematicile) nu-i oferă decât o vedere ca prin vis a ceea ce este. Sub privirile sale, umbrele mai înainte mișcătoare vor ceda loc unui peisaj polar care îți îngheață sufletul și îți taie respirația prin infinitatea pe care ți-o descoperă, dar în sanctuarul căruia nu găsim zei ci sarcofage. Și mai mult, principiile însele rămân în raport cu consecințele deduse din ele, într-un raport de pură exterioritate: ele vor să explice fără a putea fi explicate, să cunoască fără a fi cunoscute. Știm povestea : « când un orb îl conduce pe un altul... ». Ar fi interesant de știut ce le-ar fi putut spune astăzi Platon tuturor acelora care au transformat demersul matematicii dintr-unul încărtiruit oștirii lui Ares într-un veritabil pat procustian al cunoașterii. Cu experimentul într-o mână și cu matematica în cealaltă, savantul se consideră suficient de bine înarmat pentru a prinde adevărul de picior. Călătorul nostru are bun simț și știe unde să nu se oprească. Infidel reprezentărilor, credințelor și argumentelor intelectului reflexiv, el va ajunge în punctul în care arcul problematicii, întins până la extrem, încă nu s-a hotărât să-și elibereze săgeata. Aflat într-o tensiune maximă, el oricând poate exploda în mâna neofitului. Omul acesta și-a pierdut credințele care îl călăuziseră până atunci. Ochii îi sunt închiși, simțurile celelalte, orbite. Dezrădăcinat el va cânta atunci imnul - « Deșertăciunea deșertăciunilor... Totul e deșertăciune ». Celălalt imn, cel al lui Mitenka Karamazov, încă nu se arată. Cum spune Platon, copilul din flori încredințat unor părinți adoptivi descoperă la un moment dat ca nu e decât un avorton printe ei, unul care știe ce nu este, dar care nu știe încă cine este. Să nu încerci să te împotrivești în vreun fel unuia ca el. Lipsit de repere, falsificat până în străfunduri, el își va trimite săgețile otrăvite încotro i se năzare. Așa devine el un nelegiuit în ochii lumii. Să nu-i vorbești de patrie, de dragoste sau de alte așa-zise adevăruri. Gropile-i sunt pline de ele. Jocul și contrazicerea îi sunt îndeletnicirile de moment. Cine îndrăznește să i se apropie va trăi atâta rușine că multă vreme îi va fi necesară pentru a ieși din nou în lume. Este un personaj fantomatic și cu toate acestea prezent în toate mișcările pe care învățăcelul le-a bâjbâit până acum. În toate acestea i-a fost martor și călăuză. Baronului de Munchausen nu i-ar mai fi rămas de mult nici un fir în capu-i pleșuv dacă nu l-ar fi tras un altul de pe marginea mlaștinii. Întotdeauna există un altul, iar când nu-l găsim prin preajmă, cu siguranța am omis să-l căutăm și în noi. Nimeni nu se poate naște pe sine. Mai mult, suntem expulzați de fiecare dată fără să fim întrebați. Acesta l-a târât cu forța dupa sine, aruncându-l în războiul ielelor. Iată-ne așadar în plina bătălie sofistă. Suntem trași înspre porci, devenim porci. N-avem pene dar avem mers biped și unghii late, suntem oameni. Nu există argument care să ne convingă și pe care să nu-l luăm în coarne. Peste tot domină proasta măsură a omului. Dar cine să-i spună asta ? Nu-i tot vorbire de om ? Lăsați o bună bucată de vreme singuri în calea fantomelor, hrăniți cu toate cunoștințele amestecate, toți cei alăturați eroului nostru citesc dintr-o dată predania așternută peste toate încercările lor. N-a fost decât un test. Cine a rezistat până aici a dovedit că este bun candidat la titlu de dialectician. Dar câți n-au rămas în urma lor, fie dansând cu umbrele, fie îndrăgostiți credințelor, fie luând în serios amuzamentele așa-ziselor științe exacte ? Peste toate trebuia trecut. Mulți chemați, puțini aleși. Cei ce au rezistat, căliți în variile încercări și ispite nu vor mai lua niciodată lumină din candelă drept zeul luminii. Acum ei și-au amintit - plecaseră în căutarea adevărului. Tocmai de el nu ținuseră seama până acum. Dar toate au avut un rost: să le pregătească întâlnirea cu acesta, să le elibereze privirea pentru a-l putea recunoaște în locu-i propriu și nu în cele care doar îl reflectă palid. Când vor putea să extragă din aceste imagini ideea, rațiunea lor, luptând cu toate obiecțiile, cum spune Platon și obiectând la toate cele ce îi sunt adresate, când vor trece prin labirintele simili-adevărurilor fără să dea greș, abia aceia își vor merita numele de dialecticieni. Dialectica sofistă, contradicția de dragul contradicției și al jocului (amuzamentului), deși utilă o vreme, nu mai poate mulțumi acum. Ea îi conferea spiritului suplețe și dinamism, dar nu direcție și scop, adică presimțirea adevărului. Ea m-a învățat că nu-mi trebuiesc ochii spre a vedea realitatea, că nu-mi sunt de folos mâinile pentru a-i pipăi contururile, dar nu mi-a lăsat decât o rătăcire infinită în câmpul esențelor monadice. Îmi trebuia un al trei-lea ochi, unul care să poată recunoaște în firele de nisip muntele, în picăturile de ploaie mările, în mădularele umane, omul...Îmi trebuia simțirea Binelui. El dă împlinire pașilor pierduți în descumpănire. Fără el nu vedeam nimic, dar cu el le vedeam laolaltă pe toate celelalte. Să-l lăsăm pe filosof să tragă prima concluzie: « ...atunci când cineva cu ajutorul dialecticii s-ar îndrepta în afara oricărei senzații și dacă cu ajutorul rațiunii să cerceteze ce anume este fiecare lucru și n-ar da înapoi până ce n-ar întelege Binele însuși prin intelectul pur, doar atunci el va ajunge la capătul cercetării domeniului inteligibil....Însă nu numești dialectică această călătorie ? »( Platon, Republica ). Am aflat că dialectica este metoda care singură îți facilitează un slalom elegant printre aparențe și atâtea alte Circe, propulsându-te după un prelungit dans în preajma ielelor, în inimă sau către locul geometric al realității, al adevărului. Repet și întreb totodată: în inimă sau doar în proximitatea acestora? L-a condus dialectica pe Platon în împărăția înțelepciunii sau l-a păstrat numai în calitatea secundă de îndrăgostit de acesta? Și-a transformat, altfel spus, exercițiul în operă și metodă în sistem, așa cum bunăoară a făcut-o Hegel? Sau cumva soarta lui Kant a repetat-o la indigo pe cea a marelui său predecesor care, promițând un sistem al rațiunii pure, nu ne-a putut da decât o prolegomenă la acesta? În absența unui răspuns definitiv privind soarta lucrărilor platoniciene (știut fiind că nici « Despre filosofie » și nici « Despre idei » nu au ajuns până la noi, rămânându-ne doar dialogurile și cele câteva scrisori, nici acestea cu paternitate complet dovedită ) este greu de oferit un răspuns definitiv. Cum însă, holomeric gândind, filosofiile, chiar și în părți se regăsesc ca întreguri, putem îndrăzni afirmația că Platon, nu numai că nu a dat un sistem, dar nici măcar nu a intenționat să o facă. Să nu uităm în câte cozi de pește se termină dialogurile sale, să nu uităm de îndemnul constant repetat la « exercițiu » continuu; dar mai înainte de orice, să nu uităm de sensul general al vieții pe care filosoful în înțelegerea-i specifică îl proiectează ca un acoperamânt peste întreaga operă. Viziunea aceasta a făcut din el un creștin avant la lettre și o paradigmă pe care mulți teologi creștini o vor exploata în explicarea iconomiei mântuirii. Sufletul, după Platon, este în lumea asta doar în trecere. Pierzându-și aripile și căzând în oceanul corporalității el se determină din interior înspre o amnaneză regresivă. El trebuie în cele din urmă să-și amintească din ce lut a fost plămădit și ce mirodenii au fost turnate în psihiile sale. Dialectica nu este altceva decât arta acestei cunoașteri de sine, iar deviza ei mult mai mult decât îndemnul delfic la demonetizatul « gnosti seauton ». Dialectica nu este cunoaștere ci doar cale către aceasta, după cum nici viața nu este viață, ci doar pregătirea prin moarte pentru trăirea adevărată. Dialectica ne învață să « murim cu ușurința » lumii pentru a putea renaște cu aceiași certitudine post-lumii (sau, daca vreți, ante-lumii). Ea exorcizează demonii din lucruri și ființe pentru a le putea regăsi puritatea originară și, odată regăsită, să o putem transforma în busolă către centru, către axis mundis. Conchidem din cele spunse că metoda dialectică, așa cum a practicat-o Platon este doar exercițiu și nu operă, doar metodă și nu sistem. Puțini înteleg că nu întotdeauna « mai binele » este mai binele. Platon a înteles-o. Mai tânărul său confrate, Hegel, mai impetuos sub avânturile tinereții năvalnice, se grăbește exact în sensul în care bătrânul Parmenide îi reproșează tânărului Socrate : « Socrate, pornești prea devreme la a defini lucrul frumos, cel drept și cel bun și tot așa fiecare formă, una câte una, înainte de a te fi pregătit cum trebuie...» ( Parmenide, 135 d ) Pentru Hegel adevărul este sistemul iar metoda îl poate da aici în fenomenologia humei pentru că ei, atât în cer cât și pe pământ, nimic nu îi poate rezista. Mai mult, această metodă nu îi aparține omului în calitatea sa de ființă de carne și sânge, ci este una a divinității pentru dinivinitate. Un adevăr mai mare decât al omului particular se împlinește prin ea- cunoașterea de sine a lui Dumnezeu. Ca atare metoda străpunge cerul, sau mai degrabă îl desființează, transformâdu-l într-o determinație de fiecare zi. Cu gândul completitudinii, exercițiul hegelian este opera. Dupa cele spuse ar fi normal ca divinitatea să tragă obloanele și să doarmă un somn eonic până când un alt confrate de-al filosofului îi va da sărutul dătător de sens. Până atunci oracolul s-a mutat la Jena. Se pune dar întrebarea : cui a dat istoria dreptate ? Platon s-a mulțumit să privească contemplativ Elizeele numai de la distanță, pentru că neepuizând totul aici și păstrând un rest și pentru dincolo să poată crea furori printre zei, așa cum a făcut-o și printre oameni, și să se umple raiul cu aceștia așa cum și pământul s-a încununat de dumnezei logoreici . Hegel n-avea nevoie de cer. Credința lui era că toți sunt într-ale divinității, așa cum el bunăoară era un alt Dumnezeu. De aici și efortul său de a nu lăsa nimic neterminat . De multe ori, ceea ce este și cazul de față, cine vrea să spună totul, ajunge să nu mai spună nimic și, dimpotrivă, cel care păstrează încă misterioase tăceri se bucură în timp de aprecierea sinceră a oamenilor. Istoria i-a dat dreptate lui Platon. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate