Motto: “Am întâlnit
un câine
cu cravată,
un rest de lanț.
Ce faci frate-câine?
Am întâlnit
un cal
înhămat.
Ce faci frate-cal?
Am întâlnit…
M-am întâlnit cu mine
și mi-am zis:
Ce faci frate-vasile?
( Frate )


Râmnicului Sărat nu-i lipsesc spiritele, deopotrivă modeste și nobile. Poetul Vasile Ghinea este o ilustrare a acestei spuse. Cât adevăr general ascundem în ea, istoria o va dovedi. Până atunci, să lăsăm prezentul să își verse în aprecierile noastre cota lor de adevăr cotidian. Îl cunosc pe poet de peste 10 ani, răstimp în care întâlnirile care s-au consumat între noi ne-au oferit prilejul reciproc al cunoașterii celuilalt. Personală, dar mai ales spirituală. In virtutea acestei prietenii de spirit voi așterne în fața dumneavoastră câteva mici considerații ce nu se doresc altceva decât un îndemn la lectura poeziei lui Vasile Ghinea.
Nu mai este nici un secret faptul că poeții sunt ființe alcătuite și din alt aluat decât din huma și apa. Acestui al treilea ingredient i-am simțit prezența și în poemele care îi alcătuiesc ultimul volum - “Ochiul din umbră”, editura Rafet, 2004. Și aici, ca în precedentul volum (Echilibru precar, Editura Socieatea culturală Doina), poetul este în căutarea “cuvântului din cuvânt”, cuvântului originar, neamestecat cu epiderma lumii: “Nu știu, Doamne, dacă voi putea/ să mă eliberez/ prin cuvântul din cuvânt/ așternut punte peste ani”( Înălțare), și care să nu poată fi “rostit de gura minciunii” ( Evadare ). Cuvântul rupt din Logos exercită asupra poetului nu doar fascinație, dar și multă frică. Poate frică de nebunia pe care ar revărsa-o în suflet atunci când ieșim din lumea umbrelor și pășim în cea a esențelor eidetice: “Mi-e frică de cuvinte/ de cuvinte./Mi-e frică de cuvinte/ să le stârnesc…” (Mi-e frică de cuvinte). În volumul din urmă, cuvântul își pierde poziția originar-întemeietoare, nemaifiind unul consubstanțial cu Dumnezeu, ci cu omul: ”Dumnezeu a creat omul/ poeții au creat cuvântul…”. Starea firească a noastră este acum una de cădere, poetul știind că adâncimile sale, atatea câte sunt și la care mai putem avea acces, se rostuiesc numai în poem: “Am căzut din inimă/ scutarându-mi poezia” (Grotesc). Adâncimile cele mari se pot măsura numai cu măsurile poziei. Iar îndemnul adresat poeților de a nu-și uita menirea, capăta în poezia lui Vasile Ghinea accentul unor adevărate chemări la luptă pentru recâștigarea sensului pierdut: “Scrie-ți poeți/ câți și cine/ vă ascultă! Cu voi viața/ este mai rotundă”(Figura de stil).
Universul poeziei lui Vasile Ghinea - un univers din care Dumnezeu s-a retras, lăsând în urmă o ruină ontologică – „stele căzătoare”, „ploi cu lacrimi”, „șobolani introvertiți”, „sentimente care mor în anotimpuri”... Purității originare a începutului în care divinitatea își ridicase coloanele templului deasupra lumii, i se substituie aici pe pământ viziunea poetului care preschimbă totul în cuvânt, iar la urmă cea a filosofilor care bat moneda din logosul creator, reducând adâncimea la platitudine și tăcerea la flecăreală. Cel conștient de pozitia ontologică secundă în care am fost aruncați, străfulgerat de idee, își regăsește totuși mirarea de sine, scutură orizontul de amintiri și, obsedat de rămânerea lutului, încearcă să-i pună Pegasului frâu și să se agațe de coama sa albastră. Trăirile eroului, pe care gândul îl paște, sunt sincrone cu frământările lumii în care se simte aruncat. La vederea tragicei poveri existențiale a sbiectului contemplativ, norii își revarsă ca o alinare plânsul pe nihismul substanțial al trăirii sale iar copacii își înalță coroanele ca o căutare salvatoare, undeva deasupra norilor obscuri. La mijloc, regnurile se întâlnesc în punctul apogetic al clepsidrei din care timpul a dispărut, iar dragostea, umplând vidurile, se convertește în tăcere. Angoasele sisifice își reiau intrarea. Bolovanii cad mereu în cavitățile neputinței…Aplecat peste respirația lumii, cuvântul poetului tulbură asfaltul la granița unei țări necunoascute unde „moartea împarte pașapoarte” doritorilor de satisfacții ușoare. Omul vândut condiției profane își înghesuie talanții în buzunarul păzit cu multă strășnicie, mucegăiește în orgolii nefertile și, păpușar al propriei vieți, se predă în brațele crucii stoarse de ultimă aură de magie. Cu pumnul de vise ce i-a mai rămas se amestecă printre haitele de cuvinte care nu-i dau poetului timpul de respiro al pierderii în lumină. Tăcerea sa este pur formală, neputând aspira la mai mult decât o bachică fugă într-o lume de cerșetori ce visează la colțuri.

Ce ne învață chinul acesta neputincios? Că există dragoste mai mult decât o fată Morgana risipită în cărările noastre, mai mult decât o absență în lacrima florii de tei. Că adevărul trebuie căutat chiar dacă mai mult în vis…că iluzia, oricâtă stralucire ar avea, și-o pierde atunci când știm să privim în flăcări - acolo unde ne ardem maștile zilei. Că nu trebuie să ratăm ora speranței, că trebuie să așteptăm punctual pentru că acolo și numai acolo prezența noastră își întoarce filele 1, 2, 3… Că metamorfozarea, doar mirarea o mai poate face posibilă, cercetând-o în zodiile copacilor și în sacrificiul pomilor care se dau pe sine uitării și ofrandă conștiinței noastre mai bune.
Acestea sunt câteva din frânturile care ne rămân în suflet, citindu-l și recitindu-l pe poetul Ghinea. O lectură plăcută la care îi invităm pe toți cei care au trăit angoasele plictisului existențial și au înteles că singură poezia mai poate arăta ceva dincolo de labirint.