agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10896 .



Extinderea domeniului luptei
eseu [ ]
“Fenomen rar, artificial și tardiv, iubirea poate înflori doar în condiții mentale speciale, rareori întrunite, total opuse moravurilor relaxate ce caracterizează epoca modernă”.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cam ]

2007-07-04  |     | 



Scris parcă doar pentru a rezista strânsorii zilelor, pentru a face cât de cât suportabil greul orelor, înghesuite inutil în pieptul deschis ca o rană, pentru a stabili coerență între ceasurile nopților de insomnie, romanul “Extinderea domeniului luptei” copleșește. “Ar trebui să inventăm o rostire mai plată, mai concisă și mai ternă”, afirmă autorul, Michel Houellebecq, dar tocmai această rostire, deja “inventată” în cartea sa, este cea care sfâșie prin sugerarea iremediabilului și ireversibilului. Înmulțirea gradelor de libertate, ce descriu mișcarea individului în societatea devenită sistem mecanic, afectează consistența relațiilor umane. Șubrezirea acesora ridică romanului probleme majore, subliniază autorul și totodată protagonistul cărții, fiindcă această specie literară nu e menită să descrie “indiferența și neantul”. Departe de a sfida cititorul, cartea trădează totuși un oarecare dezinteres al autorului vis-à-vis de modul în care receptorul ei va primi mesajul mustind de durere. Pare că Houellebecq nu scrie pentru a fi citit. Pentru el, scrisul e un exercițiu de supraviețuire la limita dintre normalitate și nebunie. O terapie de menținere doar, pe linia de plutire, fără șanse curative. “Scrisul nu ușurează. Scrisul descrie, delimitează. Introduce un dram de coerență, un strop de realism. Ne bălăcim mai departe într-o ceață însângerată, însă există câteva repere. Haosul a rămas la câțiva metri. Izbânda e modestă, ce-i drept.”

“Nu sunt frumos, nu am farmec personal, fac adesea crize depresive”. În prezent, luciditatea pune în pericol ființa umană, în special atunci când o sensibilitate accentuată alcătuiește fundalul sufletesc . Personajul nostru știe că, pentru femei, e un simplu înlocuitor, acceptat temporar doar în lipsa cuiva mai bun. Când dispare coeziunea dintre trup și suflet, sufletul își face debutul pe scena dezumanizării. Ruptura dintre inimă și învelișul ei protector e iremediabilă. Prea multe false iubiri sărăcesc omul. Lipsa iubirii, de orice fel, sfârșește însă în a-l azvârli într-o “casă de sănătate”, unde, se practică vindecarea nevoii de dragoste, vindecare ce va avea loc până la anihilarea definitivă a acestui imperativ uman. Apoi, omul este lăsat liber. El nu mai reprezintă un pericol, nu mai atentează la liniștea publică, demarcată înainte vreme de geamuri și oglinzi, nici măcar la existența lui vegetativă. Izbutește să trăiască după regulile impuse de societate, să își plătească impozitul la zi, să își achite facturile la termen. Și, mai presus de orice, să poarte întotdeauna la el actul de identitate, util pentru cazul în care ar suferi o pierdere a acesteia.

Oamenii internați în insituții psihiatrice nu sunt câtuși de puțin nebuni, observă Houellebecq. Le lipsește doar afecțiunea. “Gesturile, atitudinile, mimica lor trădau o sfâșietoare dorință de contacte fizice și mângâieri; dar, firește, asta nu era cu putință. Așa că gemeau, urlau, își sfâșiau carnea cu unghiile; pe timpul internării mele, a fost o tentativă reușită de autocastrare.” Contrar afirmației sale, autorul nu evită finețuri psihologice și nu suprimă detalii. Dimportivă, are o privire exagerat de pătrunzătoare în “amănuntele” care, chiar sub ochii noștri, uniformizează omenirea. “Dorința de iubire e profundă la om, rădăcinile ei ajung la adâncimi nebănuite, iar o mulțime de mici ramificații pătrund chiar în substanța inimii.” Din nefericire, sălbaticele porniri de iubire, din adolescență, rămân într-un regim conflictual și tranzitoriu mulți ani, apoi se sting încet, ca niște “valuri melancolice și blânde”. Din acel moment, începe conștientizarea propriei infirmități afective, iar viața devine o sinistră pregătire pentru moarte. Chiar dacă în rău, e de preferat, unei lâncezeli eterne, schimbarea. Fiindcă plictisul prelungit provoacă o accentuare a percepției durerii, indiferent de natura ei: fizică, mentală, sufletească. La un moment dat, nici nu se mai poate discerne între aceste forme ale durerii, ele îmbinându-se într-un întreg ce năruie ființa.

Când reușim să devenim victima unei decizii, luată peste capul nostru și peste inima noastră, atunci sinele și-a dezvăluit forța. Dar sinele, extinzându-se mult dincolo de personalitatea eului, îl pune pe acesta din urmă în fața unor probleme cărora ar dori să li se sustragă. Fiindcă nu le poate face față. În general, predispoziția morală are granițele trasate vag. Rațiunea, de asemenea. Trăim vremuri predestinate parcă să dirijeze cutezanța morală spre eșecul decisiv. Vremuri în care e imposibil să intri în armonie cu lumea din jur, ce ține morțiș să fie privită de jos în sus. În care înțeleptul este luat drept smintit, iar smintitul care anunță cel mai zgomotos nebunia generală, haosul general, trece drept conducător. În acest haos, reperele identitare ale ființei sunt cu ușurință dărâmate. În aceste condiții, destinul va decide în locul nostru, și evident, decizia va fi defavorabilă nouă. Psihanaliștii nu fac decât să opereze o scandaloasă distrugere a ființei umane, “sub pretextul reconstruirii eului”. “Inocență, generozitate, puritate... toate sunt zdrobite rapid în mâinile lor grosolane. Plătiți gras, vanitoși și stupizi, psihanaliștii lichidează definitiv la așa-zișii lor pacienți orice capacitate de iubire, atât mentală, cât și psihică”.

Stăruitor așteaptă ființa umană un semn al iubirii! Nimic nu o descurajează. “În locul ei, o viperă s-ar fi sinucis demult”. Puțini sunt cei ce își acceptă în mod conștient incapacitatea de a mai iubi sau a mai primi iubirea, ca rezultat al unei mult prea îndelungate așteptări, sau al prea multor eșecuri. Houellebecq descoperă noul sistem de ierarhizare socială: sexualitatea. În acest sistem, spre exemplu, e imposibil să-ți cumperi un pat de o singură persoană, chiar unul dublu, dacă lățimea acestuia nu e una considerabilă. A-ți comanda un pat de o singură persoană înseamnă a declara public că nu ai o viață sexuală, adică a recunoaște public că ești un ratat. Chiar mai mult, înseamnă că nici nu vei avea vreodată una, fiindcă un pat este o investiție pe termen lung, acesta rezistând, în medie, mai mult decât o căsnicie. Amănunte, cu valoare de sentință, izolează omul de societate printr-un zid opac. Frustrările dospesc, ura invadează sufletul. Nu doar liberalismul economic ci și liberalismul sexual reprezintă extinderea domeniului luptei, extinderea lui la toate vârstele vieții și la toate clasele societății.

Între absența fericirii și intuirea posibilității practice a acesteia, ființa umană stă suspendată, sfâșiată, într-un spațiu dureros. Dacă parcurgerea acestui roman accentuează gustul amar, pe care deja îl simțeai călcând acest pământ, finalul alungă, cu un șut sigur, nodul din gât de-a dreptul în inimă:

“Tot ceea ce putea fi sursă de participare, de plăcere, de inocentă armonie senzorială a devenit izvor de suferință și de nefericire. În același timp, cu o violență tulburătoare, simt că fericirea este posibilă. De ani de zile, pășesc lângă o fantomă care-mi seamănă și care trăiește într-un paradis teoretic, în strânsă legătură cu lumea. Mult timp am crezut că trebuie să-i fiu alături. Acum, s-a terminat.

[...] Sunt în centrul prăpastiei. Îmi simt pielea ca pe o limită, iar lumea exterioară, ca pe o greutate ce mă strivește. Senzația de separare e totală; de acum înainte, sunt prizonier în mine însumi. Contopirea sublimă nu va avea loc; țelul vieții a fost ratat. Este ora două după-amiază.”

Patru ani mai târziu, Michel Houellebecq publică romanul “Particule elementare”, o “carte dedicată omului”, care pornește de la aceeași idee, a separării. Odată depășit acest “univers mental al separării”, te trezești într-un altul, dominat de “bucuria imobilă și fecundă” a unei noi legi. Iată că, mai presus de cota maximă a aisbergului de luciditate, plutește totuși speranța. Omul inventează, continuu, noi puncte de sprijin.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!