Ultimul număr al Dilemei Vechi (pe care l-am putut eu citi pe internet) are ca temă clișeele privind identitatea românilor. Provocat de unele dintre aceste clișee scriu acest text și la ele îmi propun să mă refer. „Clișeele” acestea sunt de fapt formele auto-iluzionării identitate, sau maladiile necunoașterii de sine care infectează nația română. Cunoașterea presupune un efort constant, o disponibilitate de a ajunge la adevăr, convingerea că un adevăr modest e mai valoros decât o minciună fastuasă. Aceste exigențe nu sunt îndeplinite de contemporanii noștri, care s’en fichent mai mult ca oricând de cunoaștere, de învățătură, de viața spiritului. Astfel, discursul identitar e o aglomerare de prejudecăți fudule, de neadevăruri și semi-adevăruri, de mituri, de resentimente și de dorințe subliminale. În replică, se practică curentul advers, cel al destructurării unui astfel de discurs, al anihilării lipsite de discernământ și a ceea ce este valoros în firea, cultura și istoria românilor.

Un apendice al acestui curent destructurant este anti-patriotismul. Parțial, este consecința unei erori conceptuale, a ocultării unei distincții, cea între patriotism și naționalism. Eroarea are surse istorice, derivând din faptul că România este un stat-națiune și că, înainte ca românii să aibă statul lor independent ei au constituit o națiune. În fine, național-comunismul a agravat și mai tare confuzia noțiunilor. În esență, conceptul curent de patriotism pare să-l implice pe cel de naționalism în sensul că se acceptă ca validă următoarea axiomă:

(1) Orice om este patriot dacă și numai dacă este și naționalist.

Prin urmare, logica ne spune că cine nu e naționalist nu e nici patriot. Iar noi, ne mai vrând să fim naționaliști, nu mai suntem nici patrioți, urmăm logica.

Axioma (1) este însă ambiguă; ea lasă impresia că termenii „patriot” și „naționalist” denotă proprietăți, precum termenii „portocaliu” și „orange”. În realitatea, (1) nu este un enunț de tipul „Orice obiect este portocaliu dacă și numai dacă el este oranj”, din cauză că a fi naționalist și a fi patriot sunt relații. A fi patriot/naționalist este o relație care ține între un cetățean și o țară, respectiv un etnic și o etnie/națiune (ni voi face aici o distincție între aceste două noțiuni). Nu ești niciodată patriot în general, ci patriot al unei patrii, ca să spun așa; ești mereu patriot român sau ceh sau american. Prin urmare, enunțul (1) poate fi reformulat după cum urmează (cer cititorilor îngăduință pentru uzul unor simboluri pe care oricine le cunoaște din matematica de liceu):

(1*)(x)(există y,z)(patriot (x,y) ↔ naționalist (x,z))

Relația de mai sus s-ar citi astfel: pentru orice om x există o țară y și un popor z astfel încât x este patriot în raport cu y dacă și numai dacă x este naționalist în raport cu z.

Ambiguitatea lui (1) se vede acum clar: înlocuind y cu România și z cu China, rezultă că orice patriot român este echivalentul unui naționalist chinez! Dar, în mod sigur, nu asta s-a intenționat să se exprime prin (1). Astfel, gramatica ei logică trebuie complicată, specificându-se că y și z trebuie să se afle într-o anumită relație, adică y trebuie să fie țara lui x. Am ajuns la o altă ambiguitate. Să luăm lucrurile în felul următor. Fie raționamentul:

R: Acest om este tatăl meu. Or, tot ce este al meu, eu pot vinde. Deci, eu îl pot vinde pe tatăl meu.

Evident, este un sofism. De unde provine el? Păi provine din faptul că „al meu” desemnează o relație în prima premisă, în timp ce în a doua el desemnează o posesie. Spunând că o țară este a unei națiuni, înțelegem oare o relație sau o posesie? Dacă țara ar fi un bun posedat de o națiune în comun? Putem noi să ne „vindem țara”, cum se urla că nu voiam să o facem după revoluție? Să o vindem în sensul de a o înstrăina, nu de a o trăda, putem noi? În măsura în care o țară este doar terra, doar pământul pe care locuim, cu toate ale lui, ea se poate vinde, desigur, sau se poate răpi. Pot exista națiuni care să nu aibă o țară, precum vreme de mii de ani evreii. Numai că, iertată-mi fie îndrăzneala presupoziției și lipsa de argumente, o țară nu e numai atât. O țară este investită cu alte valori decât o parcelă de pământ, ea este întotdeauna o origine sau o destinație pentru singurele entități conștiente care (pro)vin de undeva sau merg spre undeva, adică oamenii. Nu națiunile, nu popoarele au un „acasă”, ci oamenii individuali. Þara este „acasă” pentru fiecare dintre noi, un acasă pe care ni-l găsim fiecare unde putem. Or, „a fi acasă” este o relație non-geografică: poți să fii în casa unde locuiești dar să nu fii acasă, cred că măcar atâta lucru e limpede. Deci pronumele posesiv din sintagma „țara mea” desemnează o relație, nu o posesie. Metaforic putem deplasa această relație de la indivizi la națiuni, în măsura în care presupunem că această relaționare cu țara este un fapt de conștiință, iar o națiune presupune existența unei unități relative de conștiință și de raportare valorică la lume. Prin urmare, o națiune nu-și posedă țara, ci este într-o relație extrem de complexă (istorică, afectivă, axiologică) cu ea. De aceea sloganul „Noi nu vindem țara!” era doar o aberație și un mijloc de manipulare a maselor. Care s-au lăsat bine manipulate de acest slogan, resimțit pe fondul cântecelor lui Veta Biriș și Sava Negrean-Brudașcu.


Să revenim acum la axioma noastră. Vom specifica relația dintre y și z spunând că y aparține lui z (în sensul în care putem spune despre doi iubiți – iertați exemplul, nu vreau să cad în dulcegării de nici un fel – că își aparțin unul altuia). Deci, axioma noastră devine:

(1**)(x)(există y,z)[aparține (y,z) → (patriot (x,y) ↔ naționalist (x,z))]

Altfel spus: DACÃ o țară y aparține unei națiuni z, atunci a fi în relația de patriotism cu y înseamnă a fi în relația de naționalism cu z.

Ce este în neregulă cu această axiomă? Am făcut acest efort de a-i clarifica structura logică, la ce ne folosește asta? Cu ce am avansat în discuție? Răspunsul este că ceea ce este în neregulă sunt asumpțiile sau presupozițiile pe care se bazează axioma de mai sus. Acceptarea enunțului (1) (cu formalizarea (1**)) ne obligă să acceptăm și alte enunțuri. Cel mai important asemenea enunț este următorul:

(P) O țară aparține unui singur popor:
(y)(există z)[aparține (y,z) & (u)(aparține (y,u) → z = u)]

Deci: oricare ar fi țara y, există o națiune z căruia țara îi aparține, iar oricare altă națiune căruia ea îi aparține este aceeași cu z. În mod ciudat, (P) este respectată de toate statele care nu recunosc minoritățile naționale, de exemplu în Grecia. În Republica Elenă, dacă Grecia este țara ta (dacă ești cetățean, cum am spus deja) atunci ești obligatoriu grec. Aromânii sunt greci, desigur, dar ... vlahofoni! Ei bine, această axiomă este falsificată de situația de fapt și de cea de drept. O țară poate fi „tară”, poate fi „acasă” pentru mai multe națiuni. Luați cazul Palestinei, unde fiecare vrea să fie singur acasă, sau luați cazul Elveției, unde oameni de diverse naționalități (adică aparținând a diverse națiuni) sunt acasă împreună în pace. Situația de fapt ne arată că există unități geografice considerate țară, „acasă” de mai multe națiuni (în multe cazuri grupuri etnice, dar asta nu are relevanță pentru argumentul pe care îl dezvolt aici; conceptul de națiune vizat este etnocentric). Așadar, (P) este falsă, ceea ce implică imediat și falsitatea lui (1). Patriotismul și naționalismul nu merg în toate cazurile mână în mână.

Argumentul prezentat mai sus are multe lipsuri, de care sunt cel dintâi conștient. De altfel, nu voiam să dezvolt acest text în direcția în care am făcut-o, e un efect al deformării profesionale. Dar pentru motivele pe care le-am dat li încă pentru altele la care nu voi mai întârzia, e fals că dacă ești patriot atunci ești și naționalist. Se pot invoca destule exemple de naționaliști maghiari care sunt și patrioți români, sau de naționaliști români care sunt patrioți americani (mă refer la urmașii legionarilor emigrați, de exemplu).

Acum: de ce este hulit naționalismul? Răspuns: pentru că este o formă de discriminare. Pentru că valorizează în mod primitiv o națiune-etnie mai mult decât pe altele. În fine, pentru că presupune superioritatea unei nații asupra altora, nediferind în mod fundamental de nazism și de alte forme de rasism. Dar patriotismul nu discriminează? Păi, dacă am accepta că discriminează, apoi am accepta că disciminează între țări; că patriotul valorizează mai mult țara lui decât altă țară. Dar oricine vede că nu este nimic în neregulă cu această „discriminare”: tările nu sunt persoane, ele nu suferă, ele nu sunt subiecți ale dreptății și nedreptății. A valoriza (chiar a priori sau pe bază de preconcepții) o non-persoană comparativ cu altele nu este greșit moral. Că eu valorizez mai mult Galațiul decât Brăila (deși, arhitectural și urbanistic, Brăila este mai frumoasă) nu este greșit moral. E una dintre alternativele care nu au conotații morale. Să luăm un alt exemplu: dacă eu urc o scară începând întotdeauna cu piciorul drept, înseamnă oare că îmi discriminez piciorul stâng? Că fac ceva imoral? Nicidecum. E normal ca eu să prefer „acasă”-le meu în fața „acasă”-lui altuia. Iar acest „acasă” e structurat, el se extinde în sfere concentrice, incluzând, de pildă, cartierul, orașul, provingia istorică, finalmente țara sau chiar un spațiu mai larg, spațiul unei culturi sau al unei civilizații. Acest „acasă” în care uneori nu ne aflăm (câți dintre noi nu tânjesc după SUA, Canada, Franța etc., sau chiar după alte epoci istorice, sau chiar după culturi exotice în care simt că s-ar integra mai bine ...) este valorizat de fiecare dintre noi, și nu este nimic rău în asta. Aceasta este esența patriotismului: a avea un „acasă”. Există unii care nu au nici un „acasă”, eterni rătăcitori. Nu este nimic în neregulă cu ei, sunt doar mai săraci decât noi: nu știu ce înseamnă să fii acasă. Există unii pentru care „acasă” se lărgește atât de mult, încât își pierde din nou semnificația, tipul cosmopoliților a căror patrie este lumea întreagă. Nu este nimic în neregulă cu ei, sunt doar mai săraci ca noi: nu știu ce înseamnă să revii acasă.

Este patriotismul rău sau bun? Nici una nici alta, din punct de vedere moral chestiunea mi se pare irelevantă. Nu sunt partizanul eticilor deontologice și nu văd nici o datorie de a fi patriot. Dar admit că patriotismul (nu unul contemplativ, nu un extaz estetic) este foarte util unei țări și este demn de încurajat. A fi patriot este o calitate, dar nu una morală. Mai degrabă una administrativă și/sau economică: patrioții sunt locuitori mai buni ai acestui „acasă” pe care îl numim țară decât non-patrioții. Patrioții au mai multă grijă de „domiciliul” lor decât ceilalți. A fi patriot este un merit, doar că nu unul moral: nu ești mai bun pentru că ești patriot, după cum nu ești mai bun doar pentru că ești mai priceput la bricolaj.

Am depășit cu mult spațiul pe care îmi propusesem să-l consum cu acest articol și, mă tem, și limitele răbdării și curiozității cititorilor mei. Aș mai avea câte ceva de spus, dar voi reveni într-un alt text.