0.

Jocuri de limbaj. Iată o sintagmă esențială a “Cercetărilor filosofice” [1], cunoscute și ca “Wittgenstein II”. Spre a le deosebi de “Tractatus Logico-Philosophicus” sau “Wittgenstein I”.

1.

Doctrina lui Witt. I este clădită pe ipoteza că există o corespondență precisă între limbaj și lume. Deci limbajul oglindește proprietățile formale ale lumii [2]
(structura ei). Lăsând-o neschimbată [3].

O astfel de doctrină este complet dată peste cap de Witt. II. Prin introducerea jocurilor de limbaj. Care, departe de a lăsa lumea așa cum este, o re-crează.

2.

Dar, ce sunt jocurile de limbaj?

Filosifii, în general - și Wittgenstein nu face excepție – își crează, adesea, propriul vocabular. Dând înțelesuri proprii termenilor și frazelor uzuale, în cadrul unui sistem de gândire specific.

Cititorului obișnuit sintagma “jocuri de limbaj” îi poate provoca o neînțelegere. El poate presupune că “jocul de limbaj” înseamnă “joc de cuvinte” (în sensul în care lumea se joacă cu cuvintele pentru a se distra).

Wittgenstein a numit variatele tipuri de enunțuri, câteva dintre ele identificându-le exemplificativ, jocuri de limbaj. Iată o listă de astfel de enunțuri puse în evidență de el:

A da ordine și a acționa potrivit ordinelor;
A descrie un obiect după înfățișarea lui sau după măsurători;
A construi un obiect pe baza unei descrieri;
A relata un eveniment;
A formula presupuneri despre un eveniment;
A formula și testa o ipoteză;
A prezenta rezultatele unui experiment în tabele și diagrame;
A născoci o poveste și a o citi;
A juca teatru;
A cânta melodii ale unor dansuri;
A dezlega ghicitori;
A face o glumă; a o spune;
A rezolva o problemă de aritmetică practică;
A traduce dintr-o limbă în altele….

Din cele de mai sus se vede că atât tipurile de enunțuri cât și "logicile" asociate , care, de multe ori, nu sunt aristotelice [4], par a fi de ordinul unui infinit (numărabil). Iar faptul că “logicile” asociate nu sunt, ntotdeauna, aristotelice, fac ca premisa adoptată în Witt. I (a se vedea paragraful 1) să fie dată peste cap.

Ceea ce înțelege, prin urmare, Witt. II prin jocuri de limbaj este că fiecare dintre tipurile enumerate pot fi definite în termenii rolurilor, specificând proprietățile lor și utilizările pe care le pot avea. Exact în aceeași manieră cum jocul de șah este definit printr-un set de reguli care determină proprietățile fiecărei piese. Cu alte cuvinte, modul propriu în care se mută fiecare.

Este util să facem următoarele trei observații asupra jocurilor de limbaj [5].

Prima este că rolurile lor nu sunt legitimate prin ele însele ci sunt obiectul unui contract, explicit sau nu între jucători (asta nu înseamnă că jucătorii inventează regulile).

A doua este că dacă nu există reguli, nu există nici joc, chiar și o modificare infinitisimală a unei reguli alterează natura jocului, că dacă o “mutare” sau un enunț nu satisface regulile nu va aparține jocului pe care ele îl definesc.

A treia este sugerată prin ceea ce tocmai s-a spus: fiecare enunț trebuie să fie gândit ca o “mutare” în cadrul unui joc.

3.

A treia remarcă ne conduce la primul pricipiu pe care se bazează metoda ca un întreg: a vorbi este a lupta, în sensul unui joc. Cu amendamentul că, dacă vorbirea cade în domeniul unui agnosticism aparent, nu înseamnă în mod necesar că cineva luptă pentru a învinge. O mutare poate fi făcută și pentru plăcerea de a inventa: ce altceva este implicat în laboratorul limbajului în cadrul vorbirii curente sau în literatură? Cea mai mare plăcere este în a inventa o frază un cuvânt și înțelesuri, proces prin care evoluează limbajul la nivelul “ parole”. Dar fără îndoială, chiar această plăcere depinde de un sentiment al succesului învingerii unui adversar – cel puțin un adversar, dar unul formidabil: acceptarea de către limbajul însuși a conotativității.

4.

Această idee a unui agnosticism al limbajului nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere al doilea principiu care stă ca un complement al agnosticismului. Și anume că schimbarea legăturilor observabile din cadrul societății sunt induse de “mișcarea” limbajului.

Prin urmare, rolul de bază al limbajului se schimbă fundamental. De la unul pasiv, descriptiv, așa cum era văzut în Witt. I., el devine unul activ , innovator, ca o consecință a jocurilor de limbaj puse în evidență de Witt. II.

5.

Este ceea ce, într-un fel, spune și Baudrillard [6]: “Noi trebuie să prindem în capcană realitatea, noi trebuie să mergem mai repede decât ea. Ideea de a merge mai repede decât propria noastră umbră. Cuvintele merg mai iute decât semnificația. De fapt, noi suntem orfani de o realitate care sosește prea tarziu și care este numai, ca și adevarul, un raport oficial decalat in timp”
____________________________
[1] Wittgenstein, Cercetări filosofice, Humanitas, 2003.

[2]Același lucru l- a spus Aristotel, cu multe secole în urmă. Când a înlocuit categoriile platoniciene cu categoriile gramaticale ale limbii grecești antice.

Astfel, până la Aristotel, "categoriile" (filosofice) platoniciene erau:
• Existența (όν);
• Identitatea (ταΰτον) - Diferența (έτερον);
• Permanența (στάσις) - Schimbarea (κίνπσις),
preeminență având Existența căreia nu i se opunea nimic altceva.

În schimb la Aristotel apar cu totul alte categorii. Și anume:
1. Esența (οΰσϊα);
2. Cantitatea (ποσν - cât de mare);
3. Calitatea (ποίον - cum e alcătuit);
4. Relația (πρός τί - în ce relație);
5. Locul (ποΰ - unde);
6. Timpul (ποτέ - când);
7. Situația (κείσθαι - în ce situație);
8. Posesia (εϊχείν - ce are);
9. Acțiunea (ποιείν - ce face);
10. Pasiunea (πάσχειν - ce suferă).

Această schimbare reflectă faptul că, la Aristotel, categoriile (folosofice) au fost "suprapuse" pe categoriile gramaticale ale limbii grecești: esența (devenită substanță) ar corespunde substantivului; calitatea, adjectivului; cantitatea, numelui numeralelor; relația, tuturor formelor comparative și relative; timpul și locul, adverbelor de timp și de loc; acțiunea și pasiunea, verbelor active și pasive; situația, verbelor intranzitive; posesia, perfectului grec, care exprimă acțiunea deja săvârșită .

[3] Mai departe Witt. I introduce o distincție fundamentală . Cea dintre a spune și a arăta. Iar faptul că limbajul și lumea au o structră comună, nu se poate spune cu sens în limbaj. Acest lucru poate, numai, să se arate în procesul utilizării limbajului. Prin urmare reprezentările formale ale limbajului, printr-un meta-limbaj, nu au sens. În acest fel metalimbajul este subminat chiar din interiorul limbajului.

[4] De fapt au și apărut, mai ales în secolul trecut, o serie întreagă de “logici” mai mult sau mai puțin aristotelice. Plecând de la cele cu terț inclus (polivalentă, intuiționistă, fuzzy, cea a lui Lupasco), trecând, mai departe prin: logica acțiunii (Von Wirth cu toate variantele ce s-au dezvoltat ulterior), logica întrebărilor (erotetica)….ca să ajungă azi la așa numitele “logici paraconsistente” al cărui număr crște exploziv.

[5] Lyotard, The Postmodern Condition (1979) publ. Manchester University Press, 1984.

[6] Baudrillard, La Pensée Radicale, Sens& Tonka, eds., Collecion Morsure, Paris, 1994.