AL CINCILEA MIT

Prof. Dr. Const. MIU

În această zi de 15 ianuarie, gândul și simțirea noastră se îndreaptă câtre Astrul ce ne tutelează sufletele, luminându-le și ocrotindu-le cu Lumina geniului său. Prin poezia lui Eminescu – izvor de adăpat aripa – sufletele noastre își păstrează nealterată tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte!.
Ziua aceasta de 15 ianuarie ar trebui declarată Sărbătoarea cugetului și a simțirii românești, căci nimeni altul, prin opera sa, n-a ilustrat mai fidel spiritualitatea românească decât Eminescu. Poezia Poetului nostru nepereche reprezintă și rezumă tectonica sufletului românesc. Ea este apa vie, dătătoare de puteri miraculoase, vindecătoare de nevroze.
Eminescu n-a murit! El este sufletul nostru și va dăinui cât neamul românesc! În Compendiul său de Istoria literaturii române…, G. Călinescu vorbea de cele patru mituri fundamentale, definitorii pentru spiritualitatea românească: etnogeneza (Traian și Dochia), jertfa zidirii, pentru trăinicia atemporală a operei de artă (Monastirea Argeșului), relația osmotică a omului cu natura (Miorița) și mitul erotic (Zburătorul). Însă, spiritualitatea românească are de mai bine de un veac un al cincilea mit, căruia îi spuneam simplu – Eminescu. El este mitul devenirii noastre întru ființă, căci sufletul nostru, prin sufletul poeziei sale tinde către veșnicie.
Începând de astăzi – 15 ianuarie 2008 – în loc de nemurire aș spune Eminescu, în loc de iubire – Eminescu, în locul urii – tot Eminescu. Pentru că el a fost, în egală măsură, hulit și prețuit. Chiar și în zilele noastre sunt spirite gregare care încearcă din răsputeri să-l nege. Dar steaua lui „Încet, pe cer se suie”, strălucind mai tare, și aceasta cu cât pseudovalorile se înverșunează în a-i minimaliza opera. Valoarea autentică - cum este cea a Poetului nostru nepereche – nu poate fi sugrumată, glasul ei nu poate fi redus la tăcere, pentru că aceasta este invulnerabilă în fața morții.
La zi aniversară, se cuvine să rostim o rugă pentru mitul Eminescu:

RUGÃ

Cu fiecare an ce trece,
Devii un mit printre luceferi.
Cu umbra ta, tu mă petrece
La cei ce sunt „voioși și teferi”!

Ca tine nimeni n-o să fie,
Căci ești „nemuritor și rece”,
Chiar de-ar sorbi și apă vie
Și-ar da „scrisori” nu cinci, chiar zece!

Primește-mi ruga pământească
Și-o lacrimă pe-al tău altar,
Din care mitul tău să crească –
E tot ce îți aduc în dar.