Întotdeauna mi-a plăcut această paralelă: poezie-fotografie și am considerant că acestea se pot foarte bine îmbina, reușind să mulțumească orice cititor sau privitor. Asta pentru că poetul reușește să construiască o lume invizibilă, mirifică, pe când fotograful face acest invizibil, vizibil, implicându-ne astfel într-un proces al epifaniei. Poezia, pornind de la un sentiment, de la o idee a fost denumită “hrană a sufletului”, deoarece reușește să-ți impună o stare de chatarsis, “exprimându-se pe sine”, cum ar spune Nicolae Manolescu. Fotografia, pornind de la un obiect, de la o persoană, se dorește un miracol și vorbesc de acele fotografii care nu au fost făcute să fie doar un proces chimic, inutil. O fotografie trebuie să fie o felie a sufletului creatorului, un mod de comunicare cu lumea prezentului, mult prea agitată, un mod de salvare din cotidian. Acest lucru vede și poetul prin poezie: un spațiu salvator, aflat undeva dincolo de viață și de moarte, descoperindu-și oglinda chipului său interior.

Tudor Vianu spunea despre întreaga poezie a lui Ion Barbu că “descrie o astfel de vedere asupra lumii, dintr-un zbor absorbit de zenit. Și: nu ceea ce se vede, ci actul de a vedea: cuprinderea lumii din puncte din ce în ce mai înalte, până în clipa când ochiul n-o mai zărește decât ca o pată și până când o depășește într-o realitate afară de timp[…] Acolo, în regiunile spiritului pur, dincolo de valea răcoroasă a lumii, ceea ce poetul contemplă sunt esențe, idei nereprezentabile”. Astfel, și fotograful închite ochiul real și deschide ochiul fotografic, prin care suspendă realitatea într-un pisc înalt, descoperind Lumea-Cea-Nouă, iluminată, tămâie sufletului… așa reușește să-și formeze ciudatul “muzeu imaginar”, vindecând cataracta oricărui ochi bolnav.

Sufletul și mintea mea, în momentul primordial în care se află, nu poate decât o asociere de acest fel să facă, una, poate pentru unii puțin bizară, și voi numii artiștii: poetul Nichita Stănescu și fotograful finlandez Arno Rafael Minkkinen, care își fotografiază de aproape patruzeci de ani propriul său corp, mâinile care par într-o fotografie a se naște dintr-un fluviu, împletindu-se cu corpul nud al unei femei. Ce este interesant la toate fotografiile lui, este că niciodată nu și-a fotografiat chipul, iar semnificația acestui lucru este următoarea, dată de el: “Chipul este poarta de acces spre suflet, gura îndeosebi. Vocea, care reprezintă emoțiile noastre rostite, este generată aici. M-am născut cu o tară, cu despicătură de văl palatin, iar această diformitate a venit să-mi oculteze astfel o importantă parte a sufletului”. Astfel, acolo unde se află o parte din natură, se află și o parte a corpului său: picioarele zburând deasupra lumii, creând o osmoză cu pământul și cu trunchiurile arborilor. Ne aflăm în fața unei lumi în care, cum ar spune Nichita Stănescu: “Mâinile mele sunt îndrăgostite,/vai, gura mea iubește” și unde natura din fotografiile lui A.R. Minkkinen ar șopti: ” El a întins spre mine o frunză ca o mănă cu degete./ Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinți.[…] El a trecut prin mine./ Eu am rămas un pom singur./El/ un om singur”. Și parcă, amândoi artiștii ar spune, într-un glas: “Fără mine nu se poate, dovadă că sunt./Fără mine nu s-a putut;/ dovada e că m-am tras din mine însumi”.

Dacă m-aș gândi, aș mai putea găsi astfel de “asocieri” fotograf-poet, dar cea pe care am descris-o mi se pare cea mai apropiată de mine, de înțelesul pe care îl substrag din mesajele celor doi. Și poate și pentru că trăiesc cu tăria că între toate fericirile, mai temătoare sau veșnice, se află bietul om, înfricoșat și zgribulit.

Exemplul cel mai aproape de tema propusă de mine este fotograful Ion Cucu, desigur. Mi se pare un lucru extraordinar să surprinzi scriitori, transformându-i în personaje. într-adevăr “fotografiile lui Ion Cucu sunt tulburătoare pentru că ele sunt făcute în momentul întâlnirii sufletului scriitorului cu lumina lui Ion Cucu”. În cel mai simplu mod, el reușește să dea viață întregii literaturi române, prin cele aproape 600 de lucrări alb-negru ale sale, și să înfășoare orice scriitor cu vălul întregii opere. Astfel, așa-numitul Navigator între arte, reușește prin “Călătoria” sa ne facă să cunoaștem frumosul, expresivul și scriitorul, ca pe o unitate.

Astfel, citind o poezie sau privind o fotografie, putem începe jocul de culori, umbre, idei cu noi înșine, putem uita de ambiții și redescoperi necontrolabilul, nebunescul sau fericirea deplină. Putem descoperii imagini-miracol, cuvinte-miracol, care ne pot vindeca boala omenescului cu o simplă atingere a sufletului și… a minții.