Când scriem despre Maiorescu, scriem despre spiritul pe care el se consideră că l-a indus în toți, sau aproape toți, contemporanii lui, chiar dacă aceștia au acceptat această intruziune sau dacă nu, adică despre ceea ce acești contemporani au numit cu mândrie, chiar dacă l-au blamat uneori pe Maiorescu, criticism ! A scrie despre criticism, este pentru un critic al culturii din secolul XXI un mod de a se autoglorifica în ochii contemporanilor, de data aceasta foarte îndepărtați de magistru, autoglorificare, care nu are nimic în comun cu tot ceea ce presupunea această acțiune în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, naivitatea aceea eroică ! A scrie despre criticism în casa criticului era o anticipare a gloriei postume nu numai a magistrului ci și a acelui discipol de peste o sută de ani, care aveau să adâncească această convingere că tot ceea ce conta în această a doua jumătate de secol al XIX-lea, era introducerea spiritului critic. Dar oare magistrul nu se putea înșela cu privire chiar la sine, la rolul pe care el l-a îndeplinit în cultura română, în formarea civilizației române moderne ? Poate, chiar el, magistrul, nu-și sesiza rolul și importanța pe care nici unul dintre cei care i-au urmat nu au putut să o înțeleagă, dar l-au urmat dincolo de capacitatea lor de înțelegere ? Ei bine, considerăm că nici chiar Maiorescu nu s-a cunoscut îndeajuns pentru a se dezbrăca de această haină mult prea strâmtă a criticismului, care i se pune în cârcă de mai mult de o sută de ani !
Maiorescu, putem accepta încă înainte de a începe chiar și o simplă demonstrație, era un critic, se descoperise pe sine drept criticul cel mai acerb al generației sale, dar nu știa că sub această mască trăia altceva… Ce ? Aceasta era și este întrebarea ! Oare acest om s-a mulțumit să scrie În contra direcției… doar din simplul motiv al inițierii unui nou mod de a vedea și a ilustra, anticipând, viitorul ? Oare nu este vorba de mai mult decât de atât ? Putem accepta senini că acest filosof format la înaltele idei ale filosofiei germane, ale evoluționismului englez, nu este în stare să se ridice decât la nivelul celui care, chipurile, sesizează anomaliile vechii stări de lucruri și o critică acționând împotriva ei într-o direcție nouă ? Putem accepta că acela care va reprezenta ideile conservatorismului românesc, va accepta să critice senin ceea ce era baza ideologiei conservatoare ? Oare nu se sesisează această contradicție dintre critica introducerii “formelor fără fond” și progresul uriaș pe care îl realizează Maiorescu chiar prin substanța teoriei “ formelor…” ? Contradicția reiese clar: este aceea dintre ideea centrală a conservatorismului românesc referitoare la menținerea vechii stări de lucruri și teoria formelor fără fond care reprezintă o abatere aproape blasfemiatoare de la norma menținerii vechii stări de lucruri. Critici progresul chiar prin litera și spiritul lui, determinând în acest fel accelerarea lui. Iată substanța pură a aparentei contradicții maioresciene !
A discuta astăzi despre cauzele întemeierii În contra direcției ... presupune a elucida mai întâi cărui punct de vedere te raliezi: aceluia care vede, asemeni generațiilor de maiorescieni, în Maiorescu, magistrul lor, sau aceluia referitor la faptul că Maiorescu nu a adus nimic nou în cultura și literatura română, celui politic potrivit căruia „Junimea” și Maiorescu erau exponenții doctrinei conservatoare și desigur efortul nostru de clasificare a etichetelor puse lui Maiorescu, ar putea continua.
Dar, oare, mai întâi nu este necesară o scurtă analiză asupra contextului în care apare În contra direcției ... ? Care ar fi scopul unei asemenea paranteze înainte de a ne referi la obiectul în sine al acestei lucrări ? Considerăm că există mult adevăr în ceea ce spun unii istorici (N. Iorga, Istoria literaturii românești. Introducere sintetică, Ed. Minerva, Buc., 1988) interesați și de fenomenul literar, precum Nicolae Iorga, referitor la societatea ieșeană în mijlocul căreia apare „Junimea”, iar societatea era Maiorescu. Boierimea moldoveană, considera Iorga, era mult mai cultă decât aceea munteană și făcând noi o simplă trecere în revistă a acelora care în acei ani sunt menționați de diferite izvoare istorice ca trăind și activând în Moldova, constatăm că există o mare concordanță între ce spune Iorga și realitate: toți cei care vor constitui „Junimea”, cei care vor participa în acești ani de început la activitatea ei sunt nume cunoscute ale literaturii române, ale culturii române în genere. Ce spune Iorga: „... trebuie să mai adaug încă un lucru: și boierimea din Moldova a fost incontestabil superioară celei din Muntenia. Aceasta de aici ( din Muntenia, n.n. ) administra mai bine averile sale, se pricepea mai mult la politică, dar în ce privește sentimentul culturii nu poate fi nici o comparație între unii și alții. Moldova are o înaltă tradiție de cultură și pe atunci, prin 1860, era încă o rămășiță din vechii boieri, foarte înzestrați ...” (Iorga N., op.cit., p.180). Suntem la 1860, așadar, an în care, după cum spune istoricul mai sus citat, se mai păstra în Moldova o rămășiță a vechii boierimi culte, printre care familiile Asachi, Pogor, Carp sunt exemplare din punctul de vedere luat ca referință ideatică. În acest mediu dealtfel apare și revista Convorbiri literare: ea era un fenomen moldovenesc și în special ieșean
Anul 1860 este el însuși un an referențial pentru evoluția politică românească a Principatelor: la 24 ianuarie 1859 , trecând dincolo de hotărârile Conferinței de la Paris, care adoptase Convenția de la Paris, act fundamental pentru noul stat, dar care concepuse o unire trunchiată, românii îl aleseseră doar pe Alexandru Ioan Cuza unic domn și pentru Moldova și pentru Þara Românească, în felul acesta Principatele Unite având un singur domn și nu doi, unirea realizându-se deocamdată doar în persoana domnitorului. În 1862 în urma acțiunilor diplomatice inițiate de Cuza, Poarta recunoaște unirea deplină, aceasta concretizându-se într-o singură Adunare Legislativă, un singur Guvern, o singură capitală, București. Din acest moment încetează „naveta” politică a lui Cuza între Iași și București, Iașii văzându-se astfel văduviți de aura de prestigiu politic avută până atunci. E o realitate sentimentul de frustrare al moldovenilor în momentul în care fosta capitală își pierde această calitate. Dealtfel, în 1866, înainte de venirea lui Carol în România, la Iași chiar apare o mișcare separatistă încurajată de Rusia. Mișcarea era ea încurajată de Rusia, dar fără un destul de puternic sentiment de frustrare, aceasta nu ar fi reușit să creeze tulburările care s-au produs, culminând, din partea autorităților cu arestarea însuși a Mitropolitului.
Observăm așadar o anumită dihotomie între cele două foste principate, unite acum într-un singur stat național, numit neoficial din 1862, România: pe de o parte înclinarea spre partea politică și economică a fostei Þări Românești, desigur Bucureștiul avea un rol important în conturarea acestor activități și spre activitatea culturală, Iașii. Aceasta până când se produce o deplasare a „Junimii” și a Convorbirilor către București, datorită implicării active a conducătorilor societății și revistei, inclusiv a lui Titu Maiorescu, în politică. Putem merge mai departe cu argumentația: la București se structurează pe baza burgheziei liberale de aici, viitorul Partid Liberal, deocamdată doar un grup puternic în Parlament și la guvernare, în timp ce Iașii sunt un fief al conservatorilor, bine sfătuiți doctrinar chiar de către Maiorescu. Există așadar premisele pentru o anumită rezervă aristocratică a moldovenilor din Iași față de oamenii politici din capitală. Continuând trimiterile spre factorul politic e bine de menționat și faptul că, după îndepărtarea lui Cuza de la putere în 1866, după scurtul moment de colaborare a acelora care contribuiseră la aceasta, guvernarea trecuse pe seama liberalilor-radicali, „roșii”, cum sunt numiți în epocă, grupul conservator fiind silit să vegeteze întrucâtva pe băncile opoziției. Ne întrebăm: există oare o legătură între atitudinea virulentă a lui Maiorescu din În contra direcției ... față de numeroase aspecte care vizau forma și fondul și aceste evenimente politice de ultim moment ? Considerăm că da, iar afirmația găsește substanță în înseși conținutul lucrării.
Reluăm câteva idei de început din textul maiorescian acceptând corespondența dintre fondul existent în lucrare și forma incriminată – activitatea culturală și social-politică. Interesant de reținut: Maiorescu își declanșează atacul – pentru că este un atac, dar unul părintesc, ocrotitor pentru unii – făcând trimitere la atitudinea gazetei „Familia” de la Pesta față de anumite critici pe care Maiorescu le făcuse cu referire la limba „gazetelor din Austria”, limba rea a gazetelor din Austria, adăugăm noi preluând vorba din alt loc al lucrării ! El critica scrierea rea a limbii române în aceste gazete, scriere fără respect, scrie Maiorescu, al gramaticii, ortografiei, etc... „Familia” a catalogat criticile lui Maiorescu de la Iași drept simple „bagatele” iar revista „Transilvania” editată de ASTRA de la Sibiu, pune paie pe foc, emițând și un panseu din gândirea populară românească: „țara arde și baba se piaptănă”, „țara” fiind Taransilvania, iar „baba” Maiorescu, „Convorbirile literare” și „Junimea”, ceea ce l-a iritat suficient pe Maiorescu pentru a răspunde în felul în care a făcut-o... Era însă problema atât de sugestivă pentru a fi atacate aceste gazete românești din Austro-Ungaria, în momentul extrem de important pentru românii ardeleni al Pronunciamentului de la Blaj, acțiune deosebit de importantă în contextului denunțării pactului dualist autro-ungar, încheiat în anul anterior ( 1867 ) ? Se poate răspunde că da, că indiferent de problemele vitale, cruciale ale unei națiuni, este deosebit de important să se respecte toate normele gramaticale, ortografice, etc ...chiar și atunci când referirile se fac la aceste probleme naționale importante.
Suntem de acord cu această aserțiune, în anumite condiții însă: considerăm că aceste referiri critice se pot face și în contextul dezbaterii unor probleme importante, dar într-un moment neutru, fără încărcătură emoțională, așa cum era pentru transilvăneni, momentul 1868. Mai mult, considerăm, reluând un pasaj din textul maiorescian, că Maiorescu a folosit reaua scriere a gazetelor de limbă română din Austro-Ungaria, ca pretext pentru a ataca de fapt pe liberalii de la București, care dețineau puterea politică.
El caută circumstanțe atenuante transilvănenilor, atitudinea sa este destul de blândă cu aceștia, este aceea a unui sfătuitor și nu a unuia care dorește să demoleze, el oferă îndrumări de protejare a acțiunilor național-culturale a românilor din monarhia dualistă (Maiorescu Titu, În contra direcției de astăzi în cultura română (1868), în Titu Maiorescu, Critice, Ed.B.P.T., Buc., 1973, pp.161-162). Structurarea logosului său este sugestivă. În încheierea primului val de critici la adresa „Familiei” și „Transilvaniei” ( al doilea val va fi exprimat în încheierea lucrării ceea ce ne face într-adevăr și mai reticenți cu privire la această țintă, ținând seama de regulile retoricii ) Maiorescu folosește deja o serie de termeni duri, care nu-și au locul acolo, ținând seama de încercarea anunțată anterior de a găsi circumstanțe atenuante activității slabe de la gazetele românești de dincolo de Carpați. Cuvinte precum „atmosferă stricăcioasă”, „viciul fundamental”, „neadevărul în aspirații”, „neadevărul în spirit public” (Ibidem) sunt prea dure pentru a fi explicate doar de conflictul iscat pe tema „bagatelizării”. Considerăm că în această parte a lucrării Maiorescu face trecerea spre critica principalei sale ținte, liberalii de la București, și nu numai de aici. Acestora le sunt adresate criticile sale acerbe, acuzele pe baza căreia, de la frază la frază se conturează tot mai clar ceea ce avea să devină teoria „formelor fără fond”. Nu avem intenția să reluăm ideile acestei concepții a lui Maiorescu decât în măsura în care confirmă sau infirmă ipotezele noastre.
Ideile pe care intenționăm să le expunem, suținem și argumentăm sunt:
1. Maiorescu s-a format la școala filosofică germană și engleză, și-a însușit o bună pregătire filosofică, și devenind filosof a înțeles că pentru a se desăvârși trebuie să acționeze, negându-se ca filosof individual;
2. Negarea ca filosof în sine a fost urmată de asumarea misiunii de a da un statut științific criticii românești din timpul său și din acela ce urma;
3. Maiorescu a creat critica și a deschis supapele criticismului românesc, dar el nu a devenit critic literar, artistic etc...;
4. Maiorescu nu este filosof, nu este critic, el este un creator de creatori, activitatea sa este un mesianism, catastrofic-acțional în slujba culturii române;
Considerăm că există, în acest stadiu și la acest nivel al analizei noastre, suficiente temeiuri teoretice și date factuale pentru a ne permite să o inițiem. Desigur unele dintre cele patru idei expuse mai sus au o încărcătură mai mare de „deja-vu”, și analiza noastră poate fi așadar mai facilă, dar sunt și idei, afirmația este făcută într-un stadiu primar de informare, care pot fi mai greu demonstrate fără un studiu asiduu, atât asupra operei lui Maioresu, cât și asupra generațiilor de maiorescieni și asupra acelora care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea până la primul război mondial au constituit resursa umană a modernizării României. Nici spațiul și nici timpul nu ne permit deocamdată să deschidem analiza acestei probleme, expuse de noi sub titlul Criticismul maiorescian: mesianism catastrofic-acțional ?. Am pus semnul întrebării deoarece avem doar o serie de argumente pe care, considerăm, ni le vom îmbogăți în alte condiții de spațiu, timp și informare, iar pe de altă parte acest semn va rămâne până în momentul în care se va putea conchide indubitabil: da, criticismul lui Maiorescu este un mesianism catastrofic acțional.
Înainte de a începe analiza și argumentarea fondului problemei pentru fiecare din cele patru idei menționate, se cuvine să aducem câteva precizări referitoare la două contexte noționale din care am extras conceptul de „mesianism catastrofic-acțional”. Mesianismul impune sensul unei culturi. Existenta acestei culturi depinde de intretinerea constanta a flacarilor unei misiuni. Pentru un popor situat in cadrul unei culturi majore, misiunea sa este mantuitoare. Ideea calauzitoare – si mantuitoare totodata – il scoate pe poporul care o poarta in sine din istorie. Acest popor devine poporul ales prin excelenta, in sensul ca ideea mesianica reprezinta in acelasi timp Adevarul unui popor, dar si Adevarul universal. In acest sens, un popor mesianic este chemat – sau se considera dator – sa marturiseasca Cuvantul nou intregii omeniri. Conceptul de mesianism implică asumarea unei misiuni, a unei datorii legate de un anumit ideal și desigur are legături ample cu gândirea biblică. doar trei culturi au fost mesianice prin excelenta: cultura iudaica (care reprezinta forma pura a mesianismului), cultura germana și cea rusă. Al doilea concept are legătură cu așa numita Teorie a catastrofelor care, în ultimii 30 de ani a fost inclusă în Știința complexității. Ideea cheie este că dezvoltarea științei, tehnologiei, economiei și a relațiilor socio-politice este pusă sub semnul unei evoluții neliniare. Care este esența teoriei catastrofelor, termen utilizat de topologul francez René Thom ? Orice sistem complex la care o mică modificare a parametrilor de control conduce la modificări esențiale a parametrilor de comportare, se poate analiza prin unealta matematică a teoriei catastrofelor.
Teoria catastrofelor permite studiul starilor critice, al singularitatilor, prin constructia unui model care permite întelegerea si analiza fenomenelor ce au loc la pragul care marcheaza trecerea între doua stari (bifurcatii, tranzitii de faza); ofera un model în care se pot observa si întelege analogiile dintre fenomene aparent fara o legatura evidenta între ele, care au loc în diferite sisteme naturale, de la fizica la psihologie si sociologie reluând din alta perspectiva rolul analogiei în transferul de cunostinte Desigur în cazul nostru suntem departe de a folosi conceptele matematice presupuse de această teorie, dar putem prelua ideea că nu există o evoluție liniară, că există schimbări de ruptură între o stare și alta, că orice modificare introdusă la nivelul controlului produce o schimbare.
Societatea românească din perioada studiată era un sistem. Cultura românească a pus în evidență liniaritățile și neliniaritățile dezvoltării ei (Negoițescu, I., Studiu introductiv, în, Lovinescu E., Texte critice, Ed.tineretului, Buc., p.49 : “În materie de cultură evoluțiile nu sunt nici perpetue, nici liniare …” idea reprodusă din monografia închinată de Lovinescu lui Titu Maiorescu). Considerăm că și direcția nouă inaugurată de Maiorescu se poate înscrie în formele conturate de cele doua concepte mai sus menționate.

1. Maiorescu s-a format la școala filosofică germană și engleză, și-a însușit o bună pregătire filosofică și, devenind filosof, a înțeles că, pentru a se desăvârși trebuie să acționeze negându-se ca filosof individual;
Considerăm că studiului În contra direcției de astăzi în cultura română scris în 1868, cu greu i se pot regăsi rădăcini în ceea ce a scris Maiorescu anterior. Ce anume l-a determinat pe Maiorescu să acționeze în acel moment ? Am avansat deja mai sus câteva opinii cauzal-istorice, legate de frustările politico-sociale ale grupării boierimii inteligente din Moldova. În plus, adăugăm ideea că nu numai contextul respectiv l-a impulsionat pe Maiorescu să elaboreze studiul menționat, ci și anumite evoluții ale personalității sale, anumite trenduri interne.
Suntem convinși că Maioresu era la curent cu celelalte idei filosofice ale timpului, de tipul filosofiilor materialiste precum marxismul. Cunoaștem influența pe care au avut-o asupra formării sale filosofice, Feuerbach și Hegel (Georgiu Grigore, Istoria culturii române moderne, Buc., Comunicare.ro., 2002, p.131). Ori, a accepta că a avut cunoștință și de anumite idei ale contemporanului său Marx, nu ni se pare o idee atât de absurdă. "Filosofii nu au făcut până acum altceva decât să interpreteze lumea, este însă vorba de a o schimba", clama Marx în contextul sistemului său filosofic. Latura acțională a acestor filosofii considerăm că l-a influențat pe Maiorescu suficient, încât schimbând cadrul de referință social-politic, să-și îndrepte interesul nu doar spre filosofia teoretică ci spre latura acțională a acesteia.
Condițiile se maturizaseră: contextul social-politic inacceptabil pentru Maiorescu - inițiativele politice ale liberalilor-radicali aflați la putere în majoritatea timpului după îndepărtarea lui Cuza - crearea unui cadru care să-i promoveze ideile,"Junimea", propriile sale aprehensiuni legate de simpla prezență filosofică pe care probabil o considera o simplă formă fără legătură cu fondul autohton (Constantinescu Pompiliu, Scrieri, vol. 5, Ed. Minerva, Buc., 1971, p.194). Răspunsul la întrebarea De ce Maiorescu nu a insistat pe latura sa filosofică ? poate veni chiar de aici. Maiorescu a conștientizat în primul rând în el această divergență dintre formă - filosofia occidentală la ale cărei surse se formase - și fond, - societatea românească în mijlocul căreia el trăia și încerca să creeze -. Fiind conștient de faptul că filosofia lui nu este în acord cu ceea ce observa permanent în această societate caracterizată de acele multiple trăsături ale periferiei, atât de precis puse în lumină de Eminescu, și că orice inițiativă de-a sa pentru a crea fondul, pentru forma sa filosofică, este sortită eșecului datorită nivelului deosebit de generalitate implicit filosofiei, Maiorescu s-a abandonat ca filosof în sine, ca filosof individual, alegând calea acțiunii, pentru crearea fondului autohton, ideatic, științific, economic.
Maiorescu este filosof, dar el nu își continuă drumul pe această direcție. El dorește să acționeze, nu se cantonează în universul filosofiei, ci intră în concretul social după ce însă, descoperă cauzele vulnerabilităților acestuia, în inadecvarea măsurilor inițiate spre modernizare, la el numit acest ansamblu, formă, cu tot ceea ce era românesc, numit de el fond. Maiorescu nu a creat o școală de filosofie, chiar dacă a predat la Universitate această disciplină și a elaborat Prelegerile sale de filosofie și chiar dacă a avut numeroși discipoli în cadrul „Junimii”. „Junimea” era însă mai mult un vector literar, decât cultural. Școala creată de el nu are conotații filosofice, sau am putea spune, nu are conotații filosofice teoretice ci profund acționale, trecând dincolo de teorie pe terenul experimentului social. Henri Sthal considera că Maiorescu a inițiat o sociologie a culturii, dar neconturată suficient (Potrivit opiniei lui Paul H. Sthal despre manuscrisul tatălui său, din 1.12.1998, obținută la adresa de web: http://www.unibuc.ro/eBooks/Sociologie/henri/6.htm). Dincolo de afirmațiile ilustrului sociolog al satului românesc, credem că Maiorescu nu a avut nici o clipă intenția de a fi un sociolog – și la ora respectivă sociologia dobândise un statut oarecum oficial – al fenomenelor care erau în desfășurare în România, ci un homo universalis necantonat în vreun domeniu, tocmai pentru a avea libertatea de a se pronunța și de a cere și de a presa ferm asupra contemporanilor pentru a reactiona. Concret, Maiorescu nu a avut statut de filosof, de sociolog, de literat, de critic și de alte asemenea ! El a fost, în acel moment, cu totul altceva, după părerea noastră ! El este un critic dar critica sa derivă de la filosofie (Constantinescu Pompiliu, op.cit, p.192).

2. Negarea ca filosof în sine a fost urmată de asumarea misiunii de a da un statut științific criticii românești din timpul său și din acela ce îi va urma;
În studiul În contra direcției de astăzi în cultura română Maiorescu supune unei critici metodice tot ceea ce identifică el a aparține formei străine, occidentale, suprapuse unui fond autohton anemic din punctul de vedere al adecvării și corespondenței cu fenomenul modernizării, necesar unei corelări cu acele forme. Ce anume identifică Maiorescu ca fiind o formă goală, lipsită de conținut ?
Direcțiile analizei sale sunt două:
• Ideea de naționalitate-națiune;
• Ideea de societate și domenii sociale;
În ceea ce privește prima direcție, Maiorescu lansează o idee clară: o eroare nu este îndreptățită de faptul că ea este legată de problematica națională, idee pe care o vom găsi mai târziu exprimată de Eminescu, relativă la adevăr. În acest context naționalitatea ar fi fondul, iar discursul național, acțiunile naționale și suportul lor, forma.
A doua direcție este mult mai importantă pentru Maiorescu, deoarece îi permitea să se implice direct în tot ceea ce presupunea ideea de schimbare ! Schimbarea trebuia să urmeze îmbunătățirii unor aspecte pe care Maiorescu le vizează concret în studiul său.
Maiorescu critică tot:
-falsa rațiune,
-istoria tendențioasă;
-limba română – etimologia, filologia, eronate;
-jurnalismul nesemnificativ;
-instrucțiunea publică fără valoare educativă;
-academia – activitatea științifică minoră;
-arta – plastică, teatrală, galeriile de artă;
Aici trebuie remarcat un fapt: Maiorescu nu critică de dragul criticii, ci pentru că există efectiv ceva de criticat în al doilea rând pentru că simte cum tinerii sunt aceia care în loc să devină element al progresului, sunt cei care introduc forme “stricăcioase” datorită grabei cu care doresc schimbarea, iar în al treilea rând deoarece acel statu-quo cultural, nu mai era acceptat de către Maiorescu și de către gruparea din jurul său, fie că este vorba de “Junimea” literară, fie că este vorba de “Junimea” politică.
„...Luptând împotriva formei fără fond , Maiorescu s-a sprijinit pe niște principii de mult primite în civilizația apuseană, după cum singur o mărturisește. Valoarea ideilor nu stă, deci , în noutatea lor, foarte relativă ....” (Lovinescu, E., Critice, vol. 2, Ed.Minerva, Buc., 1982, p.23) comentează E.Lovinescu și adaugă: „ ...Deși cele mai adese elaborații colective și succesive, ideile se personalizează și devin idei-forțe numai când trec printr-o personalitate puternică. Din abstracte ele au devenit, de pildă la Maiorescu axa unei activități ce au urmărit o țintă hotărâtă, cu o încordare, cu o logică și cu o izbândă netăgăduită ...” . Puternica personalitate a lui Maiorescu a concentrat ideile care existau și înainte și le-a oferit forța acțională a schimbării.
Care sunt în mod punctual direcțiile critice inaugurate de către Maiorescu, prin care el a dat criticii un statut de sine stătător și a contribuit la fundamentarea criticii ca domeniu aparte nu numai literar ci cultural și chiar social, care sunt indicațiile sale acționale? Ne reîntoarcem la În contra direcției … și identificăm:
a. Conștientizarea tinerilor cu privire la adevărata lor misiune odată cu reîntoarcerea în țară, după ce au luat contact cu valorile civilizației apusene;
b. Evidențierea adevăratelor valori ale Occidentului;
c. Ponderarea tinerilor prin raportarea la valorile autohtone;
d. Realizarea fără părtinire a diferențelor reale ce există între cultura autohtonă și cea occidentală: ;
e. Prețuirea la adevărata valoare a culturii occidentale și folosirea ei în argumentarea unor idei legate de prezentarea adecvată a fondului românesc;
f. Asumarea responsabilă a sarcinilor, de a pune de acord, ceea ce exista în țară, cu ceea ce văzuseră tinerii în Occident; analiza fenomenului de „import” a unor forme străine imediat ce acestea apar în țară, pentru a le combate dacă este necesar;
g. Combaterea ideii, exprimate de unii, că în țară „avem de toate cu îmbelșugare” ;
h. Analiza critică, obiectivă și permanentă a ceea ce se realizeză în țară având drept bază adevărul și valoarea ;
i. Asumarea cu responsabilitate și consecvență a schimbării de către tineri , ei înșiși fiind o parte din fond prin eliminarea mediocrității oriunde s-ar manifesta aceasta și prin acțiune concretă;
Sunt aceste direcții interpretativ/acționale ale sriticismului, care eficient propagate prin toate mijloacele de care dispunea Maiorescu și „Junimea”, aveau să devină din ce în ce mai clare și mai instrumentale stimulând puternic să adopte noua direcție, chiar dacă erau adversari culturali, politici sau sociali ai lui Titu Maiorescu. Pentru a sesiza toate ecourile teoretice și acționale ale studiului În contra direcției …, ar trebui să întreprindem o amplă analiză a lucrărilor contemporanilor săi și a acelora care i-au urmat, fie că-i sunt discipoli, direcți sau indirecți, fie adversari, declarați sau nedeclarați, a literaților, a oamenilor de artă, și de știință. Acceptăm ceea ce scria Pompiliu Constantinescu: „ ...un Titu Maiorescu a judecat întreaga cultură și, deci, și literatura națională, ...”

3. Maiorescu a creat critica și a deschis supapele criticismului românesc, dar el nu a devenit critic literar, artistic, etc...;
Lucrul acesta este deja acceptat de oamenii de cultură, fie din timpul lui Maiorescu, fie din perioada următoare. După momentul apariției În contra direcției …, în 1868, Maiorescu avea să se dedice din mai 1871, politicii și mai ales prezenței la tribuna Parlamentului României, prin discursurile rostite în contextul unor dezbaterilor numeroaselor probleme care se găseau în fața României, în această perioadă de modernizare. Am putea spune că magistrul și-a considerat activitatea mesianică de deschizător de ochi și de drumuri pentru aceia care aveau să modernizeze România, încheiată și a trecut pe poziția acțional-politică. Maiorescu nu mai este atât de preocupat de critică în deceniile care au urmat studiului din 1868 (După E.Lovinescu critica culturală a lui Maiorescu se cuprinde în următorul ciclu de articole: Despre scrierea limbii române, 1866; O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867; Asupra poeziei populare, 1867; Contra școalei Bărnuțiu, 1868; Limba română din jurnalele din Austria, 1868; În contra direcției de astăzi în cultura română, 1868; Observări polemice, 1869; Direcția nouă, 1872; Beția de cuvinte, 1873; Răspunsurile “Revistei contimporane”, 1873; Lovinescu E., Scrieri ,vol 8, Ed.Minerva, Buc., 1980, p.9). „...Când i s-a părut însă că albia culturii române s-a îndreptat încotro se cuvenea, Maiorescu și-a curmat activitatea , sub cuvânt că din clipa în care se făcea mai bine, critica nu mai avea nici un rost. Care critică ? Critica de principii generale, în adevăr, legată de începutul unei societăți și unei culturi ...” . Astfel în 1890-1891, când C.D.Gherea își publică primele două volume din Studii critice, apropiații lui Maiorescu i-ai cerut să intervină printr-un răspuns teoretic, pentru a restabili situația. După apariția replicii anemice Contraziceri, care nu a convins nici pe intimii cenaclului „Junimii”, și mai ales după noua replică a lui Gherea, la o nouă cerere a acestora, „...Maiorescu a declarat că nu înțelege să ducă discuția mai departe ...” (Ornea, Z., Studiu introductiv la P.P. Negulescu, Geneza formelor culturii, Ed. Eminescu, Buc., 1984, pp.7-9). Considerăm că atitudinea sa este firescă pentru o personalitate care nu s-a arătat preocupat neapărat de un anumit domeniu, asupra căruia să-și canalizeze critica. Maiorescu era familiarizat cu mai multe specialități fără a fi un specialist . El nu a criticat un anumit aspect, el a criticat întreaga societate, civilizație și cultură românească pentru a-i determina pe ceilalți, tineri aflați la momentul creației active, să devină conștienți de sarcinile care le incumbă pentru modernizarea reală a României. El, îndrăznim să spunem, nu a fost criticul cu „c” ci cu „C”. Continuăm cu ceea ce conchidea Lovinescu „...Limitat la formele abstracte ale cugetării logice și la cadrele culturii generale, Maiorescu nu s-a scoborât la critica literară. Pregătit sufletește prin simț artistic și cultură universală, el și-a declarat menirea încheiată, și, socotind că prezența unei bune literaturi presupune în sine critica literaturii rele , a lăsat altuia marea cinste de a întemeia adevărata critică română ...” (Lovinescu, E., Critice, vol. 2, Ed.Minerva, Buc., 1982, p.25)

4. Maiorescu nu este filosof, nu este critic, el este un creator de creatori, activitatea sa este un mesianism, catastrofic-acțional în slujba culturii române;
Am stabilit până acum că Maiorescu nu poate fi considerat filosof și nici critic, chiar dacă avea o solidă pregătire de filosof, de logician, și chiar dacă a stabilit direcțiile interpretativ/acționale ale criticismului. El nu face parte din generația culturii „eroice”, dar nici din aceea a „specialiștilor”, însă prezintă puternice legături cu ambele. Spiritul critic nu lipsea nici generației pașoptiste, reprezentate strălucit în plan cultural de către Mihail Kogălniceanu și Nicolae Bălcescu, dar această generație, inaugurată prin Ion Helide Rădulescu, era preocupată de mult prea multe aspecte ale societății românești, ale culturii românești, pentru a mai exista și posibilitatea unei sistematizări criticiste. Nu era încă momentul criticii, era momentul construcțiilor grandioase nu a criticii constructive ( și nici distructive ) !
Pe de altă parte, și sursele formării personalității lui Maiorescu au contat în structurarea ideatică a „formelor fără fond”, și în asumarea acestei misiuni de a forma direcția unei întregi generații de creatori, cultura germană fiind una dintre cele trei caracterizate drept mesianice, după aceea iudaică și cea rusă, iar ceea ce realizează Maiorescu, nici „eroic”, nici „specialist”, putând cu deplină îndreptățire să fie caracterizat drept mesianic !
Eugen Lovinescu consideră că „Junimea” a avut un impact covârșitor asupra generației sale, adică a generației care i-a succedat și a avut un oarecare contact cu fruntașii ei. „ ... Privim ca un miracol faptul că în mijlocul unei epoci de bâjbâieli și de apetențe pur materiale (...) s-au găsit câțiva oameni, reuniți nu numai de un mănunchi de idei comune căpătate în universități străine și de o identitate de idealuri, ci și ceea ce e mai presus decât orice, de o identitate de caracter, a cărei notă esențială a fost dezinteresarea ...” (Negoițescu, I., loc.cit., p.26)
Mesianic în idealul său, acela de a forma o generație de creatori „experți” ai diferitelor domenii cerute de modernizarea României, acțional în direcțiile instrumentale stabilite implicit în În contra direcției de astăzi în cultura română, un mesianism dublat de ruptura catastrofică între „direcția de astăzi” și direcția de mâine, vizată de către Maiorescu. Chiar faptul că istoricii culturii moderne române, fac această dihotomie între „perioada eroică” a culturii române și aceea „specializată”, ilustrează fără nici un dubiu că există conștiința, bazată pe o cercetare îndelungată, că la acest nivel s-a produs o ruptură, inițiată chiar de către Maiorescu prin studiul său și prin ecoul îndelungat și puternic pe care l-a avut acesta la nivelul inteligenței românești, între vechiul tip de cultură, romantic și noua cultură de tip specializat. „ ...Orice cunoscător al istoriei noastre culturale știe bine că, de la data apariției primelor studii ale lui Maiorescu, începe o epocă nouă...” (Vianu Tudor, Trei critici literari, în xxx, De la T.Maiorescu la G.Călinescu. Antologia criticilor români, vol.II, p.236)
Maiorescu își asumă pe deplin responsabil și conștient, sarcina grea de a deschide critica unei societăți, care abia pășise pe drumul modernizării, în toate articulațiile ei. Având în continuare în față În contra direcției de astăzi în cultura română, sesizăm o serie de elemente care îl dezvăluie pe magistrul care dorește să învețe întreaga societate românească, dar nu teoria ci acțiunea permanent supusă îndoielii și examenului critic:
• tonul criticii este extrem de dur, doctoral, pune diagnosticul și impune soluția;
• există o diferență de altitudine: magistrul vorbește ex-cathedra pentru aceia care sunt vinovați de reaua stare a lucrurilor și cere celorlalți să le îndrepte;
• limbajul este romantic, făcându-se dese comparații între formă și fond;
• ideea de creație este cuprinsă implicit în logosul său – tinerii sunt obligați să acționeze pe baza noilor principii;
• tonul catastrofal – neacceptarea ideilor expuse, poate duce la dezastru național, națiunea poate pieri – datorită unor amenințări imediate:
o amenințarea timpului;
o amenințarea lipsei de energie;
o amenințarea lipsei de voință ;
o amenințarea cu mediocritatea;
El are un ideal: acela de a face posibilă trecerea rapidă, bruscă chiar, de la vechi la nou, dar nu de la un fond vechi la o formă nouă ci în primul rând de la o mentalitate veche la una nouă, ceea ce presupune luarea în considerare în același timp și a fondului și a formei. Acest ideal maiorescian există, și el este cel care îl proiectează pe Maiorescu în rândul conștiințelor mesianice, prin faptul că el vizează o întreagă societate și un timp întreg. ”...T.Maiorescu izbește prin unitate: după jumătate de veac de activitate publică , el se menține încă în atitudine de reacțiune împotriva procesului de formare a culturii române, manifestată din tinerețecu o egală convingere (...) Luptele prin care a trecutcu atâta seninătate, dușmăniile cu care a fost onorat, piedicile ce i s-au pusși, însfârșit victoria finală, sunt o pildă de energie omenească pusă în slujba unui ideal înaintea căruia totul trebuie să cedeze ...” (Lovinescu, E., Critice, vol. 2, Ed.Minerva, Buc., 1982, pp.18-19) Ruptura pe care o produce criticismul la nivelul conștiințelor inteligenței românești, este atăt de puternică încât orientează câteva generații de după Maiorescu. Mesianismul său vine din încrederea indirectă a lui Maiorescu în schimbare, atunci când adopta acel ton catastrofic referitor la înăbușirea fondului de către formă. Fără dimensiunea sa mesianică, dar și acțională, evoluțiile respective nu s-ar putea explica pe deplin.
Maiorescu a creat generația de creatori contemporană lui fie prin fenomenul discipolilor fie prin acela al adversarilor: Mihai Eminescu, în literatură, filosofie, economie, jurnalism; Ion Luca Caragiale, literatură (Ibidem, p.22: “ …sămânța aruncată de Maiorescu n-a rodit numai în sânul unui partid politic (…), ci și în doi din cei mai însemnați scriitori ai timpului, în Eminescu și Caragiale (…) dacă Eminescu a împrăștiat cugetarea lui Maiorescu sub o formă teoretică și polemică, Caragiale a fixat-o sub forma mult mai sugestivă a artei (…) prin acești doi mari scriitori , cugetarea teoretică a lui Maiorescu a crescut în valoare de circulație ”); B.P.Hasdeu, filologie, literatură, istorie; C.D.Gherea, critică literară, sociologie, istorie; E.Lovinescu, critică literară; N.Iorga, istorie, literatură; V.Pârvan, istorie, arheologie. Eugen Lovinescu avea să confirme în Memoriile sale importanța literară a „Junimii” chiar dacă nu era de acord cu ideologia acestei grupări ( conservatorismul ) : „ ...în domeniul pur literar acțiunea ei nu s-a arătat numai salutară, pentru vremea aceea, ci e și actuală chiar azi prin continuitate. Practic meritul revine tuturor scriitorilor de talent grupați în jurul ei, ce au determinat această mișcare de regenerare literară colectivă ...” (Negoițescu, I., loc.cit., p.43)
Maiorescu recăpătase în 1885 catedra de filosofie a Universității din București și începuse imediat să-i examineze pe studenții săi pentru a-i descoperi pe cei mai înzestrați și a-i apropia de „Junimea”. Printre acești studenți îi întâlnim pe C.Rădulescu-Motru, S. Mehedinți, P.P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Pompiliu Eliade, I.Al.Brătescu-Voinești, C.Giurescu, Teohari Antonescu etc ... Odată selectați acești tineri se bucurau de toată atenția,proteguitoare a profesorului. El „...îi aducea la ședințele Junimii și organiza chiar reuniuni de lectură speciale, pentru producția lor juvenilă, îi reținea la masă, le întocmea bibliografii, coordonându-le și controlându-le lecturile, le asculta opiniile și aștepta, cu tact didactic, până a interveni pentru clarificarea controverselor. Nu le jugula nici o dată independența în gândire, suportând el, marele critic și profesor, observațiile studenților săi ... (Ornea, Z., loc.cit, p.5). Îi avem în fața ochilor pe o parte dintre cei care aveau să contribuie la ridicarea României, discipoli ai profesorului Maiorescu.
În final să reluăm pe scurt ideile pe care ne-am propus să le analizăm: Titu Maiorescu realizează prin studiul său din 1868 În contra direcției de astăzi în cultura română o critică puternică a întregii culturi române de până la el, subordonând-o termenului de implicit direcție veche. Sesizează introducerea unor instituții pe filiera occidentală de către tinerii „grăbiți”. Folosind termenii de fond și formă el face trimiteri la aspectul autohton în toate desfășurările sale, și la elementele de import.
Ne-am propus, folosind studiul lui Titu Maiorescu În contra direcției de astăzi în cultura română, precum și anumite exegeze, să încercăm o reinterpretare a universului cultural maiorescian văzut pe o altă poziție și anume aceea a unui mesianism catastrofic-acțional, noțiune care implică ideile de:
 asumare a unui ideal puternic de către un caracter unitar,
 acțiune pentru a provoca o ruptură evidentă între vechi și nou,
 crearea creatorilor structurilor moderne ale României.
Precum s-a putut observa Maiorescu, format în contextul filosofiei germane și engleze renunță la statutul său de filosof în sine pentru a crea contextul ideatic al criticismului, exprimat prin teoria “formelor fără fond”. Crează direcțiile criticii generale, dar nu rămâne cantonat într-o stază de critic, ci dedicându-se schimbărilor prin acțiunile sale de stimulare a apariției creatorilor noii societăți moderne românești. Acționează astfel într-un sens, numit de noi, mesianic catastrofic-acțional participând concret la structurarea modernă a României.