Culeg roadele nesiguranței ce am protejat-o în subconștient de-a lungul timpului petrecut în locul denumit "aici".
Mă confrunt cu o oboseală paranoică ce îmi linșează tăcută și cu o precizie chirurgicală,tendoanele gândurilor motivate de ideile predestinate reușitei în viață.Nu pot alege ceea ce doresc din visurile neîmplinite,trăite consistent în transcendență.
Mă expun iradierii faptelor celor care mă înconjoară cu sufletele lor vândute și respirațiile puturoase,îmbibate în
mocirla decăderii.
Nu știu dacă mai am puterea să mă salvez de bicisnica stare de durere ce mi-a cuprins măruntaiele.Încerc totuși să-mi salvez sufletul,în primul rând prin forțarea înțelegerii sferelor ce se interpun între mine și frumusețea adevărului
absolut,sfere ce au drept scop ,de multe ori involuntar, călirea în troaca lăturilor creatoare de spirite puternice
și cunoscătoare.
Aici,mă identific cu omul ce dorește trăirea fizică intensă,în limitele canoanelor impuse de spirit,finalitatea reprezentând-o durerea acerbă transformată în fericire,neatinsă în planul real de existență,dar devenită banală în planul metafizic al vieții dincolo de moarte.
Învățăm că fericirea avută în trăirea pământeană distruge, prin cunoașterea sa prematură,fericirea veșnică.Tot ce este posibil.Dar dacă veșnicia este o simplă șaradă impusă în timp de fericiții pământeni?Dacă îmbuibații fiecărei generații aplică aceeași formulă pentru încrezătorii lor contemporani pentru a-i domina și a-i determina să facă numai ceea ce este moral,din punctul de vedere al celor prostiți?Atunci,pentru unii fericirea rămâne numai o speranță,nimic mai mult.