Trăim într-o lume în care oamenii sunt clovni evoluând șters, gri pe scena vieții, iar unii, purtând stigmatul fragilității în toate, se zbat inutil, asemeni unui zbor de fluturi orbi.Oamenii gândesc și se mișcă într-o realitate îmbâcsită, în care îți trebuie masca de oxigen a voinței pentru a rezista în fața unei lumi otrăvite de halucinații și angoase.
Pentru a nu ne îneca și asfixia în morbid, ne sunt necesari colacii de salvare ai încrederii în sine.
Rebuturile vieții sunt aruncate în pubele existențiale, unde, dacă scotocim, găsim : memoriile atacate de amnezii – etuve în care ard amintiri desuete -, dezordinea și mizeria din oameni, visele prefăcute cenușă și spulberate de vântul deziluziilor, crusta de nebunie depusă ca un jeg pe pielea normalității și morțile aparente din noi.
Doi oameni coexistă, într-o antiteză completă, în fiecare ființă : unul letargic, depresiv, ce se mișcă prin existență precum fantomele și strigoii și celălalt activ, puternic, pentru care viața este o sărbătoare a elanurilor și avânturilor și un joc câștigat mereu între optimism și încredere.
În funcție de împrejurări, iese la suprafața ființei și o conduce când primul tip de om, când celălalt tip.
Peste realitate se suprapun două lumi aflate în antiteză și care interferează : una strivită de iluzii și amorțită de somn și cealaltă activă, volitivă, aureolată cu succese și împliniri.
Ne feliem sacadat existența în porțiile egale ale deprimării și speranței și o colorăm cu vise lascive în antiteză cu vise morale, când încrederea este o amantă infidelă.
Destinul îl asociez cu un chirurg ce operează viețile oamenilor închise în celula finitudinii și care elimină părțile bolnave.
Durerile colorează spațiul intrinsec cu roșu, iar speranța cu alb.
Făpturile noastre alterate de efemeritate își trăiesc visele pe care încearcă să le implanteze în realitate și plâng în minte, când gândurile negre râd, acaparând albul.
Să alocăm în fiecare zi cinci minute în care să vomităm bârfele, invidia și spleenul, ca un fel de catharsis grețos.
Omul caută fericirea în iubire și descoperă trădarea, o caută în carieră și întâlnește eșecul, o caută în sine și vede în schimb zbuciumul și neîncrederea.
Dacă fericirea ar fi o noțiune concretă implementată în realitate, de ce oamenii nu sunt fericiți ? Pot trăi cel mult bucurii, extazuri, voluptăți, însă nu ajung să simtă fericirea așa cum o înțeleg eu.
Tocmai fiindcă e formată dintr-un infinit de armonii, visuri și idealuri, fericirea are formă și conținut abstracte și nu poate fi atinsă într-o realitate și existență concrete.
Dacă eu consider că n-am cunoscut până acum fericirea, înseamnă că n-am atins acea stare de sublim constant și de bucurie profundă.
Când vacarmul și tumultul lăuntric induc în organism o stare de oboseală cronică și nevroze, uitarea este leacul ce dizolvă obsesiile și frământările existențiale, fiindcă ea este un somn binefăcător al memoriei și înăbușă țipetele isterice ale psihicului.
Să căutăm fericirea este un lux al gândirii, căci viața este un maraton și trebuie să-ți dozezi eforturile pentru a ajunge la finiș.Cred că mai important este să învățăm să supraviețuim, adică să dobândim experiența de a conduce viața ocolind accidentele (moartea) și de a alege, dintre mai multe opțiuni, drumul corect și varianta optimă.