Se face că ne trezim în zorii unei zile de după integrare undeva prin țară. O primărie dintr-un anumit oraș, cu un oarecare primar și cu același mobilier. Doar steagurile sunt din alt film, iar ceva embleme pe pixuri și pe stilouri fac diferența. Telefoanele sună identic ca-n epoca pre-aderare, problemele cetățenilor sunt aceleași, secretara zâmbește la fel de mieros și anunță cu tonul neschimbat: “S-a făcut dimineață, domnule primar!”, când ar fi putut să se mai occidentalizeze. Păi și atunci ce s-a schimbat în viața mea, își zice edilul bătând darabana în masă. „Am trudit atât pentru Europa! Păi dacă știam, mă căzneam eu, ditamai omu’, cu propaganda?”, se întreabă mai mult pentru sine. Chestionează mai mult în surdină oamenii sosiți de la centru, simandicoșii numiți, pe stil nou, multiplicatori europeni.
Fiecare își are misiunea sa. Își duce crucea!, cum se mai zice prin acele locuri. Unii au misiunea să lupte cu deziluziile și alții să facă, așa ca o culme a cinismului, bani din fotografierea locului insurgenței fără eroi. Dar nu e timp de pierdut. Primarul știe ritualul: oaspeții trebuie tratați cum se cuvine. Solii zorilor cei mari interpelează interlocutorul cu nimicuri din agenda settings. Promotorii scot șabloanele și argoul de specialitate, în timp ce primarele rămâne cu palma butucănoasă așezată pe masă. Dintr-o vitrină de plasmă sare o voce: "Cornele, ne mișcăm și noi mai cu talent?" Asta-i România europeană. Notează multiplicatorii și-și urmăresc planning-ul.
E timpul convergențelor și al structuralismului. Aberează aceștia cu motive lemnoase despre reducerea disparităților, capacități de absorbție, principii operaționale, concentrări tematice, subsidiaritate, multianualitate, adiționalitate, proporționalitate. Gazda pare răpusă de tornada ghiulelor noii limbi de lemn. Se uită din ce în ce mai palid către ei, întrebându-se parcă din priviri: “Cu ce v-am greșit?”.
Ar dori să deschidă un “Beciul Domnesc” dar nu are stare și nici curaj. Nu știe dacă domnii ăi mari, veniți de la centru, nu-s obișnuiți cu alte licori sau altfel de tratamente. Preferă să pară ignorant.
În parohia sa oamenii nu suferă decât de caldul nemțesc, singura legătură cu occidentul. În rest, robinetul e tot încotoșmănit, țurțurii de la casă sunt tot inamici, apa se cară cu găleata, molozul e gata să nască turnuri de veghe, câinii vagabonzi sunt tot “bagabondzi”.
La ajutorul social se prezintă aceiași oameni cu ghiuluri și dinți de aur cărora nu li se zice simandicos, romi, ci de-a dreptul țigani. Sărăcia nu e o stare pauperă, un minus în statistici, doar o disperare țipată. Lumea care se vântură pe holuri e la fel de costelivă, plină de prejudecăți și neadaptată contextului. Pentru acești cetățeni mai noi ai Europei, 1 ianuarie 2007 nu a adus decât măriri de taxe, un plus la factura de energie și de gaz, iar peste toate aceste scumpiri, un timbru în plus la fiecare mărășească, ce nu mai e demult “regală”. Dar se descurcă. Supraviețuiesc. În oborul aflat pe drumul ce duce spre “capra podului” țigările se mai găsesc și la jumătate de preț, fără “ștempel”. “Dar ce nu se pot fuma?” întreabă cineva. La “teveu” se zice că-i bine. Naționala de fotbal se pregătește pentru Cupa Mondială. Toți sunt ochi și urechi. Firul ierbii, driblingul tricolorilor, deschiderile pe extreme sunt mult mai autentice decât simandicoasele restructurări, reconversii, implementări care vin dintr-o lume necunoscută. Inaccesibilă. Mult prea stearpă.
În orașul oarecare, cu primarul ales și intergarea căzută ca o pleașcă nimic nu tulbură liniștea slăninilor din pod, croncănitul ciorilor și vântul din buzunare. E doar o iarnă târzie, căzută precum o împăcare.
Prin primărie, duios pescheșul trecea! Și nimeni nu avea nimic împotrivă.
Precum vechile calende la greci, zi de neplată a impozitelor, așa și pe pământul autohton cu integrarea. Nearvunită, încă.