agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-02 | |
Iaca o mostră dintre cele mai osebite:
“Dragă George (Pruteanu), dă-mi voie să-ți spun ceva în amintirea întîlnirii noastre de pe Valea Vinului: Adrian Copilu’ Minune e un om de treabă. Tu însă ai ajuns un caraghios! Și, în raport cu el, un netrebnic.” Așa a marcat un eseu de 5 puncte (maximum posibil pentru o actiune la rugby), Andrei Pleșu, altminteri un intelectualus dilematicus. Lovitură de bivol de mocirlă, care a văzut roșul unei idei trăite. Netrebnicul inculpat precizează nedilematic: “Așa cum "maneliștii" sunt liberi să cînte, eu sunt liber să-mi spun opinia despre ceea ce cîntă ei. Opinia mea este foarte negativă; e dreptul meu, așa gîndesc. Consider că asemenea "sub-muzică" și asemenea texte, mai mult decît penibile (uneori, oribile), fac rău igienei spirituale a românilor. Coboară nepermis de jos nivelul gustului public, îl trivializează. Buruienile nu lasă florile să crească. Dar nimeni nu e obligat nici să mă asculte, nici să mă creadă.” Să mai spun că opinia lui Pruteanu este de bun simț?! Chiar trebuie să mă împac cu posturile tv “taraf”, “etno” unde țigănia de treabă își face treaba?! Halal să ne fie! În loc să facem front comun împotriva unui jeg ce a căpătat din ce în ce mai multă populariate, care se mai dă și emanație folclorică, găsim prilej de punere la zid. Din cîte știu eu, domnul Pruteanu este singurul intelectual care și-a asumat in fața marelui public o luare de poziție exemplară, categorică. Exemplu mai ales pentru cei de vîrste mai fragede, care ajung din ce în ce mai greu la valori din cauza indiferenței pentru celălalt, mizeriei și zgomotului în care trăim. Nu cred că mai e nevoie să analizez eseul finalizat viguros prin pasajul de mai sus. Este poate cea mai urîta scriere pe care am întîlnit-o. Sub ghena reducerii lui Pruteanu la o hoție de borcan cu zacuscă. Nu îl infierez pe Pleșu, ale cărui scrieri/intervenții le-am considerat lecții în mai multe cazuri. Cred că este un intelectual benefic pentru nație, că are ce spune, dar are și limitele, “imprevizibilitățile” sale de altitudine și de comoditate. Probabil pentru că e gras … Nu mă interesează vectorii care alcătuiesc protipendada intelectuală romanească, cît rezultanta, sau, mai exact spus, componenta verticală a acestei rezultante. Mă intereseză mai ales dacă se cultivă această verticală, dacă știm să cultivăm brazi în cultura noastră. Nu voi deplînge moartea lui George Pruteanu, cît moartea intrupării unui spirit umanist românesc unicat, în răspăr cu mizeria pe care o poți identifica fără eforturi chiar și în zona “elevată”, în zona cu prestigiu, titrată a culturii din zilelele noastre, din țară sau din afara ei. Am găsit o expresie mai bună pentru această mizerie chiar la Pleșu: “Obscenitatea publică”, titlul cărții care conține boaba de mai sus. Redau o altă întîmplare, descrisă în presă: “Într-un hohot general, George Pruteanu a asistat la desființarea propriei legi de intelectuali de frunte din Romania. Miercuri seara, in clubul Prometheus, a avut loc, în cadrul Intîlnirilor Romaniei Literare, o dezbatere cu tema Legea Pruteanu. Au fost acolo neașteptat de mulți invitați de marcă: Andrei Pleșu, Nicolae Manolescu, Octavian Paler, Stelian Tănase, Gabriel Liiceanu, Răzvan Ungureanu, Valeria Gutu-Romalo, Ștefan Cazimir, Mircea Cărtărescu. Toți au ridiculizat proiectul lui Pruteanu și au subliniat neajunsurile si derizoriul acestuia. Andrei Pleșu a rezumat cel mai bine situația, adresîndu-se lui George Pruteanu: "Noi apărăm limba română de tine." Gabriel Liiceanu s-a scuzat public pentru ca a scris cîndva de bine despre Pruteanu. Stefan Cazimir l-a acuzat de umor prin imprudență. Toata asistența a rîs, Pruteanu a îndurat cu stoicism toate ironiile, toate hohotele și a plecat nepărînd atins în vreun fel de faptul că elita intelectuală nu-l susține absolut deloc în proiectul nebunesc. Doar el se bazează pe oamenii simpli, nu pe cei care cunosc limba română.” Oribile reacții ale unora, penibilă tăcere la ceilalți ! Îmi vine în minte expresia lui Patapievici “inimă ca un cur”, expresie cu care gratula spațiul mioritic. Acestă expresie a fost primită de Pleșu fără probleme, însă Pruteanu a sărit calul cu legea lui. Mă întreb de unde atîta nevricozitate oarbă la un om altminteri jovial, scînteietor-comunicativ. Pentru că am observat: Pleșu își iese din pepeni rar, dar cînd o face dă la gioale crunt. Îi este cam peste putință să revină. Vezi și epistolarul din ’95 cu Paleologu, unde, în final, chiar recunoaște că nu-i place ce a scris, că îi pare ca “ne-am urîțit” etc. Dar continuă … trimite spre publicare, parcă nu se poate abține. Poate că are un orgoliu prea mare si de aceea simte(poate inconștient) mereu nevoia să se blindeze de “dilematice” cînd intră pe un cîmp de luptă. Parcă ar simți că dacă părăseste acestă zonă călduță, unde tutelează nederanjat, dincolo s-ar topi; probabil e o lege a conservării. Exagerez, dar am pe ce: în cazul emisiilor sale către agoră, am senzația că A.Pleșu scrie la derută, încearcă să acopere tot. Un scris împănat de vorbe meșteșugite, de jovialitate si falsă modestie, ca o plasă. O grijă à la ‘Nu mă-npinge cu vreun gînd/opțiune mai dreaptă ca văd roșu’(Steinhardt e un “sîngeros” cînd critică … nu contează ce). Recunosc, este de o eficiență extremă ca demolator, ceea ce trebuie făcut cu impostura. Mai greu în faza de construcție, “din polul plus”, făra de care suntem fii ploii. Sau ai polului dat pe bere. Cu totul altă impresie la Pruteanu. De exemplu cînd dă seamă “Despre cîteva vorbe nechibzuite ale lui H.-R. Patapievici” , între care și cea mai sus citată. După ce argumentează pe textul lui Patapievici într-o manieră pe care chiar “inculpatul” o va aprecia drept prietenească, Pruteanu va mai face o notă la final: “I-am oferit, ca "drept la replică", spațiul întreg, de 5 minute, al unei emisiuni Doar o vorbă săț-i mai spun. Nici pînă azi n-am înțeles de ce nu l(e)-a folosit.” Intelectuali fărâmicioși, care parcă uită totul cînd temperatura trece de un anumit prag. Căci altfel, știu să pună problema. Patapievici, revenit la sentimente mai bune, ieșit din rolul lui Costăchel Gudurău, se întrebă într-un articol chiar în ziua dispariției lui George Pruteanu: "Ce fac statele cu personalitățile excepționale?". Nu sunt morbid să insinuez vreo coincidență, vreau doar sa remarc firoscoșenia intelectuală: "Pentru relația greșită dintre stat și personalitatea excepționala, cazul Socrate este tipic. Se știe că denunțul împotriva lui Socrate a fost depus în fața demelor reunite de către doi cetățeni care și-au justificat cererea de condamnare la moarte invocînd interesele superioare ale statului: zeii naționali și educația tinerilor. ”... fiul lui Firoscosos. Vezi ce-i arde pe acești intelectuali, pirosfera de unde iradiază în popor înțelepciune tonică, cărți și studii radioactive prin urmare. Pămînt fărîmicios aglutinat, care se vede fălos în poză, dar care nu poate ține un steag în bătaia vîntului. Un pămînt în care eu, ca om simplu din popor, nu mă pot înfige pentru a sta drept în bătaia vînturilor vieții. O intelectualitate care nu poate fi un reper. Dacă intelectualitatea înseamnă doar capacitatea de a articula, etala discursuri expresive, erudite, asta chiar mă încurcă în faza esențială a devenirii. Îmi place să cred că încununarea realizărilor unei inteligențe pătrunzătoare este un caracter frumos. Caracter drept calitate a inteligenței, dacă e vorba să valorificăm inteligența și drept axă, nucleu dur, pirosferă pe care se sprijină formele intelectualității, dacă pornim invers – din interior spre exterior . Am citit reacțiile diverșilor în fața personalității lui Pruteanu și cred că, în multe cazuri, nu a fost înțeles. Unii s-au legat de politică, de parcă aici era miezul. Aici îl cam ratează(avînd totuși intuiția esențială că “dincolo de cuvînt, la George e întotdeauna gîndul" ) C.T.Popescu cînd îl mustră că “cea mai mare greșeală cred că a fost intrarea în politică”. Pruteanu își definește ca un vechi cavaler crezul: “Oare chiar trebuie lăsați să facă politică numai profitorii, combinagii, "j"mecherii, semidocții, șnapanii, hahalerele, oportuniștii, acumulatorii de vile, terenuri și miliarde etc.? Eu sunt un "idealist", un "pașoptist": cred infinit mai mult în idei decît în bani. Fac politică pentru că țin la transformarea în faptă a unor idei. Fac politică fiindcă îmi pasă. Fac politică pentru că am ceva de spus unor oameni care vor să mă asculte. "Doar o vorbă..."? Între 1997 și 1999 am putut să le realizez pe amîndouă: eram tot senator și susțineam zilnic emisiunea cultural-lingvistică la TVR, doi ani, zi de zi. Aș putea și azi, dar televiziunile nu vor, au devenit surse de-a dreptul nocive de imbecilizare, în loc de a-și urma menirea esențială, care NU e aceea de a face bani din murdărie, ci de a fi focare de civilizație, de lumină spirituală, de bun-simț, de cumsecădenie, de cultură, de bune moravuri. Fac și politică pentru ca un asemenea deziderat (care sună aproape utopic în mizeria de azi) să fie realitate măcar pentru nepoții, dacă nu pentru copiii noștri”. Clar: “Voi cîștiga partida, chiar dacă voi pierde partidul.” C.T.P. a recunoscut că a greșit atunci cînd, avînd decizie la ziarul “Adevărul”, i-a tăiat o rubrică de mică “audiență” lui Iosif Sava. Sava care l-a promovat și provocat pe micile ecrane. Pînă la urmă între cei doi s-a legat o înțelegere-prietenie de admirat, C.T.P. dînd(u-și) seama de preaplinul lui Sava. La care fascinau nu atît comentatorul de la televiziune – nu prea avea dicție, competența în domeniul muzicii, ci trăirea, empatia, comunicativitatea, atmosfera emulativă în care invita cu generozitate. Și Pruteanu avea calități similare, de “prezentator” care topește “penibilul” prin temperatura sa umană. Mai avea ceva special, unic. În timp ce seratele lui Iosif Sava se savurau pe parcursul a ore intregi, vorbele lui Pruteanu reușeau să-și atingă ținta în cîteva minute, fervoarea fiind transmisă dincolo de ecran. Am trăit o vreme cu bănuiala “amorsării” Omului, a degradării igienei sale spirituale odată cu aceasta invazie a consumismului, comercialismului, rating-ului. A senzaționalismului menit să populeze universuri lăuntrice goale sau debile, guvernate de instinctele pe care le au și animalele, însă fără să fie ipocrite. La vederea afișelor din zilele noastre îmi tîșnește antropologia humuleșteanului: “golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul”. Nu cumva și intelighenția s-a contaminat de “senzaționalism”? Un senzaționalism omnipotent, filozofic, de limbaj … foarte seducător, chiar vandabil. Zicea un nene de la “Dilema”(n-am reținut numele) într-o emisiune pe “TVR cultural”: “Domne, unii spun că românii care au venit in Dacia erau hoții, criminalii … persoanele indezirabile, anti-civilizația romană. Mă întreb dacă nu e adevarat.” Adîncă dilemă! Uitîndu-mă la copiii de astăzi, mă consider norocos că am prins și perioada comunistă. Căci văd mai dizolvant mediul de acum. Am un termen de comparație. De perioada interbelică, pe care n-o știu decît din citite, ce să mai zic!? Mă apropii de ea ca de o perioada paradisiacă. Totuși … să lăsăm siropul! Lumea e mai dură, dar, poate, mai reală. Cine are steag, chiar are. Caută si vei găsi! Mișcă și vei fi! “Vorba ceea: Zi-i lume și te mîntue!”. Am vrut să-l “interpelez” cu o “dilemă” pe C.T.P., în vremea cînd acesta răspundea în direct întrebărilor pe un chat. Formularea se menține: Cum comentați afirmația lui Brâncuși: "scopul artei este sa creeze bucurie Și să vindece"? Sau destăinuirea lui Marin Preda în "Viața ca o pradă" că întotdeauna pleca de la întîlnirea cu o persoană, numai după ce auzea că "e bine". Putem generaliza această "responsabilitate"(măcar ca intenție) la nivelul jurnaliștilor, al oamenilor cu apariții/emisii publice? Dacă toate se surpă în jur, putem avea un "aici și acum", un punct în jurul căruia să construim? E mai important să arătăm că nu se poate sau că se poate?... recunosc: mă interesează mai mult acel punct. Concret: cînd C.T.P. analizează într-un articol atitudinea slugarnică a unor mari scriitori români(Sadoveanu, Călinescu, Arghezi) nu era oare interesant să scrie și că au avut unele poziții bune(cel puțin cazul Arghezi) și, cu adevărat interesant, că există și exemplul unui Eliade, Brâncuși, Blaga etc. Nu era oare mai interesant decît să încheie cu "drama poporului român e ca marii săi scriitori au fost ..". Eu cred în necesitatea "punctelor luminoase"! În acel “BA, DA!” românesc, care poate fi văzut și ca supraviețuire în pofida, ba chiar cu concursul adversităților. Cine caută, găsește. Există o lume aidoma celei din amintirile din copilărie ale lui Creangă, unde nu există urgie, om condamnat la libertate(Kafka) etc. Există pățanii – pentru exemplu: la cireșe, la scăldat - , dar nu și închidere tragică. Căci ăsta e tragicul : închidere. Pe acest fundal de regăsire, pe acest pămînt tare se ridică și George Pruteanu, acest Don Quijote cărturar. Parcă a fost făcut pentru a întrupa acest Cavaler. Pentru mine deja s-a format o asociație mentală între personajul lui Cervantes si profesorul Pruteanu. Și stilul discursiv sau polemic vine ca argument. Don Pruteanu manevra parcă o invizibilă floretă(de la floare desigur) cînd indica sau se duela. Prompt, viu, neresentimentar, creditînd în avans interlocutorul, o bucurie. Direct pînă la: “Celor pe care-i stimezi, fă-le onoarea intransigentei tale (G.Ibrăileanu).” Saitul dumnealui este o minune, este nemaipomenit. Cît suflet este acolo … cîtă grijă să nu-i lipsească vizitatorului ceva ! Sait pe care l-a ridicat de la zero un om care acum cîțiva ani nu știa să țină mouse-ul. Se simte același suflet mare în design, polemici, în răspunsurile prompte pînă la corecțiile migăloase pe textele interlocutorilor. Îl indic și eu cu o floretă: MESAJ: Ce urmăriți de fapt cu acest site? RÃSPUNS: Încerc să vă dumiresc pe scurt, deși întrebarea e pusă cu un subînțeles malițios. Urmăresc ceea ce am urmărit și prin articolele, emisiunile și cărțile mele: să comunic și să mă comunic, să găsesc părtași bucuriilor mele estetice. Un estetician francez, J.-M. Guyau spunea: "Cînd vezi frumosul, simți nevoia să fii doi". În esență, e o pură gratuitate. După o vorbă clasică (à bon entendeur...): finalitate fără scop. 25.01.04 … deci zilele noastre. Tot în zilele noastre s-a ținut acea fenomenală emisiune “Doar o vorbă săț-i mai spun”. 5 minute(pe atît se lăfăia Pruteanu) și cavalerul te ducea in altă lume. Eu cred că aceasta e o formă de geniu. Să întreprinzi ce a întreprins Pruteanu, acest veritabil self-made man, să înoți, ba chiar cu dezinvoltură si grație, împotriva cursului rîului-răului, de dragul nepoților … este de domeniul geniului. Am văzut anunț: “Andrei Pleșu reînvie "Craii de Curtea-Veche" […] Joi va avea loc într-o librărie bucureșteană lansarea audiobook-ului "Craii de Curtea-Veche" de Mateiu Caragiale în lectura lui Andrei Pleșu.”. 1) Nu agreez această formă de produs cultural – cartea audio; îmi miroase a biznis și a mediocritate. Prefer să citesc o carte serioasă pe îndelete, adnotările fiind indispensabile. 2) Cuvântul “reînvie” e prea pretențios, e stingher în acest cadru. Nu-l anatemizez pe Pleșu cît vorbirea laxă, sofismele cu sau fără “danteluță”, sterilitatea, lipsa de combativitate a intelighenției mai sus pomenite, mondene de altfel. După [iar] expresia lui Pleșu, ei trebuie puși la locul lor. Da, sunt foarte competenți și de ascultat în discuții sub o anumită temperatură. Dar peste acest prag se fleșcăie. Și cade reînvierea. Nu o spun cu superioritate. Defapt singurul meu amendament este să nu se erijeze în reprezentanți, filosofi de frunte, eroi culturalizatori, "scrisoarea celor 50", “Colegiul Noua Europa” etc. “Sunt vechi, domnule!” apucăturile astea heghemonice. În multe cazuri, în puncte esențiale, cînd intelighenția a spus prin relativizare sau autoimpostare NU, Pruteanu a spus BA, DA! Nu e vorba atît de apărarea limbii române, cît de o credință-și-trăire, de o dragoste de oameni dincolo de limbaje, de specializări. Un “luminează-te și vei fi”.“Crimă pentru limba română” se intitula necrologul lui C.T.Popescu. Căci limba pentru comunicare a fost făcută, nu pentru îmbuibare. George Pruteanu a vrut să miște, să fie eficient și a făcut-o incredibil. Păcat că don Profesor nu prea a ținut la sănătatea lui. Oricum, fără dileme, ne-a lăsat floreta. PS. Am un fel de regret(deși nu prea sunt genul) că m-am “ocupat” abia acum să(-mi) dau seamă de un asemenea om. De la care înveți și că viața e mai frumoasă. Plus că am ratat să-mi răspundă pe viu. Astea sunt alte lecții de la un Profesor senzațional de … viu! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate