Omul e cea mai mare închisoare ambulantă, își poartă în el închise îndoielile casante, ce se sparg ca niște pahare, își taie sufletul încarcerat de cioburile tristeții și neputinței, iar când vrea să iasă din el însuși este oprit de condiția sa de muritor.
Omul dă valoare și măsură timpului prin modul cum îl valorifică.
Timpul îl asemăn cu un bătrân avar ce economisește secundele vieții noastre, pentru a le vinde morții la preț de speculă, pe când omul este un risipitor al clipelor pierdute în inactivități și lene.
În fiecare zi devenim alții, ființa zilei de ieri moare, iar mâine va crea o nouă ființă, căci gândirea absoarbe timpul și din materia lui se remodelează pe sine, evoluând.
Tot ce este în noi se află în continuă mișcare, devenire, transformare, nimic nu se pierde, corpul devine pământ, sufletul și spiritul intră în împărăția lui Dumnezeu, într-o ciclicitate perenă.Pe lângă mișcarea noastră exterioară există și o viață lăuntrică, o mișcare interioară care ne influențează și pe care la rândul nostru o influențăm.
Uneori mă simt ca și cum aerul ar cântări o tonă și s-ar așeza în spate, ca și cum sunt groapa cu reziduri a omenirii, ca și cum moartea și-a lăsat deșeurile în mine, ca și cum viața e formată dintr-o mie de morți reciclabile.
Moartea își pierde sensul de neființă, căci Dumnezeu – fiind veșnic – ne va iniția în nemurire.Dacă aș acorda un interval de timp lui Satan necesar pentru a perverti sufletele a o mie de oameni, eu cred că acesta ar coincide cu timpul necesar lui Dumnezeu pentru a parcurge întregul univers, de aici reiese forța colosală a lui Dumnezeu, față de care puterea lui Satan pare minusculă.
Cei care simt viața îl simt pe Dumnezeu al cărui chip îl creează din materia generată de o gândire pozitivă continuă, fără pauze și sincope, ca un travaliu al judecății ce antrenează evoluție și imunitate față de epidemiile negrului.În antiteză, judecata lucidă devine impotentă din cauza nefolosirii minții, iar gândurile inerte generează letargie și prostie.În locul gândurilor moarte, în putrefacție, apar paraziții și viermii instinctelor primare morbide ce modelează din omul infectat un avorton devenind scursura societății, a cărui bunătate este mâncată de lepră, în timp ce răutatea din el se răspândește ca o ciumă, iar psihicul urlă înjunghiat de nevroze.
Să stăm în picioare, când deznădejdile ne încovoiază, să absorbim lumină, când întunericul ne invadează și să credem în poezie, deși poeții scriu cu sângele gândurilor.Să cultivăm exaltarea și entuziasmul peste apatie și spleen, care sunt benefice pentru spirit și psihic, urcă starea de bine peste dimensiunea veseliei și împrumută optimismului bucuria de a trăi nemăcinat de temeri și neliniști.
Când în cimitire morții plâng de singurătate, înfășurați în giulgiul unui timp încremenit, să nu-i uităm niciodată, căci fiecare floare plantată pe pământ naște în corpul neființei un suflet alb.Dacă ar fi o sărbătoare : “ziua morților”, în care, pioși, să aprindem lumânări lângă locurile celor trecuți în neființă, atunci am prețui mai mult viața și am fi mai respectuoși unii cu alții.
Să spargem tiparele dogmelor societății ce suprimă libertatea gândirii și să instaurăm domnia cuvintelor “Adevăr”, “Cunoaștere” și “Ideal”, care purifică omul de lestul negativităților și-i transfigurează ființa.
Numai astfel lumea în care dragostea se amestecă cu umilința va acorda raiului marele premiu, iar din viață se vor șterge urmele impregnate cu moarte.
Numai astfel oamenii injectați cu drogul răului și al depravării și care nu mai suportă aerul curat de la suprafață, retrași în ei într-o lume halucinantă, vor fi convertiți la religia binelui, adevărului și idealurilor.