Tare greu mi-e să scriu. Dar și mai grea-mi e deciderea categoriei în care să-mi încadrez scrierea: prea de jale ca să rămână eseu filozofic, dar prea narat-filozofoasă ca să-i spun poem. Rămână dar micro-eseu filozofic, cu scuzele de rigoare față de cei care-ar vedea-ntre rânduri vreun articol...

Mănânc pâinea amară a acestui început de mileniu, plângând...
„Mănânc și plâng, mănânc”, scrâșnind din dinții rămași de pe vremea ultimului interogatoriu al conștiinței poporului român și maghiar și polonez și ceh și slovac și croat și sârb și numai Dumnezeu mai știe care. Mănânc printre sughițuri și scâncete de om matur, îmbătrânit înainte de vremea-n care-un umanism hidos, fătat de mama dracului în putornița îndepărtării de Dumnezeu a poporului dintâi și a „bisericilor de stat”, își lingea înapoi la viață avortonii: național-socialismul și comunismul.
Jalnică poveste, cu ombilicurile pierdute inseriat, undeva pe la-nceput de secole al 19-lea și 20.
Prefer să rămân dincoace de detaliile istorice, rezumându-mă doar la a-mi picta culorile durerii pe canvasul cui s-o nimeri mărinimos îndeajuns spre a-mi citi jelaniile.

În pioniereștile vremuri în care lăcrămam de bucurie dacă-ntre dogoarea soarelui de mai sau august se-ntrepunea portretul multiubituluișimultiubitei, comunardismul subînțelegând trecerea vreodat-a Daciei lui nenea Traian-vecinul-din-scara-cealaltă-de-la-etajul-patru-n patrimoniul poporului rezumat la tata-eu-punct, era romantic de tâmp.
Era normal că tovarășul secretar de județ-supra-doi-împărțit-la-zona-de-sud avea Volgă! Și el și tatăl-tatălui-lui au luptat împotriva porcilor de nemți care-au venit să ne distrugă înaltele idealuri ale construcției socialismului științific, dialectic și istoric. Și suiedezii, cu revistele lor din alea unde textul de sub poze se compunea din îîîuuuuhhaaaghhhîîîîuuuugghhhhâââ; trădătorii doar „citeau” din alea.
Și trăgătorii...

N-am știut că tovarășii sovietici le-au luat chiaburilor grânele ascunse-n pământul de unde se chinuiseră să crească după cumplite ierni cu crivăț. N-am știut că și-au mâncat apoi pruncii pieriți de frig și foame...
Chiaburii...

N-am știut...

Știam însă că bunica-i reacțicnită rău de tot zice „sunt” în loc de „sînt” înainte de „porcii ăia comuniști de vină c-a abdicat Măria-Sa Regele Mihai”...
Bine că tovarășul Sergiu Nicolaescu ne-a arătat că multstimatulșiiubitul a fost și el odată ca Pistruiatul...
Adică, pistruiat?

N-am știut...

N-am știut de ce trebuie să-i iubim pe rușii ăia proști de trăgeau în ceasuri, când porcii ăia de nemții le-au dat bunicilor după tată servicii de porțelan, mătase de parașută pentru pantaloni și alte de-astea.
Am știut după ce bunica dinspre mamă mi-a spus că ei i-au dat o stea, ...galbenă.
Am știut după ce colegul meu Robert, roșcat, pistruiat, cu hemipareză din naștere, mi-a spus că arată așa fiindcă pe maică-sa a „lucrat-o” Mengele la Auschwitz...
Și maică-sa avea tatuaj pe braț, și se făcea liniște-n cafenea când intra, și nimeni nu-ndrăznea s-o întrerupă-n timp ce-și spunea pentru-a nimeni-nu-știa-cât-a oară viața din(coace de) arderea-de-tot...

Atunci am știut...

Și cât a trebuit să mă bucur că Marea Ghermanie Unită, după ce Gorbaciov a ridicat colțul cortinei de fier comunist turnată din oțel Krupp, din turnul de fildeș chinezesc al Băncii UE din Frankfurt ne-a chemat și pe noi, poporul român și maghiar și polonez și ceh și slovac și croat și sârb și numai Dumnezeu mai știe care, să ne integrăm în Europa lor, după ce promitem solemn că ne împrumutăm tot venitul național brut de la IMF, o rupem cu tratatul de la Varșovia, ne tăiem toate animalele, ne smulgem viile, ne închidem fabricile, și ne vindem țara rușilor contra gazului pe care Marea Rusie s-a-nțeles cu Marea Ghermanie să ni-l dea numai dacă ne redresăm economiile prin programele cine-n-are-PHARE, și ne tăiem inflațiile cauzate de trecerea în uitare a celor 40 de milioane uciși dincolo de Nistru, dincoace de Prut...
Deja-vu pe muzică de Molotov, versuri de Joachim von Ribbentropp...

Nu știu nici azi de ce-s neorb, neprost și netâmp, ca să mă pot bucura în tihna ajutorului de stat pentru copii, de prezența tovarășilor între domni...

Cum să mă bucur, când nu știu care-i, care?

Cum zicea un politician maghiar: „ce să-i faci, unii au primit planul Marshall, noi l-am primit pe Mar(e)șalul Jukov...”

Numai de-aș afla, de ce...

De ce?

Plâng doar. Aș și mânca, dar „inima căprioarei și rărunchii”-i mănâncă domnii care vin săptămâna viitoare să vâneze contra euro, ce-or lăsat tovarășii pe ruble.
Pardon, vin domnii cu ruble să vâneze ce-am repopulat din împrumut euro-IMF pe termen lung.
Ei plătesc în euro, iar noi ne plătim dobânzile.
Și ne creștem pruncii.

Cine știe, poate-o veni foametea iar, cândva...