După o zi obositoare încerc să mă destind. Fără să-mi dau seama, somnul m-a luat pe neașteptate. M-am trezit peste scurtă vreme, pradă unei neliniști inexplicabile. Am ieșit imediat din bloc. Nu știam cu ce să asociez zgomotul care se auzea de la fereastra etajului 9. Orașul era luminat feeric, deși era trecut de ora 21.00. Se auzeau strigăte, țipete, iar miș că rile bruște, nehotărâte ale oamenilor îi făceau să se ciocneasca haotic. Acest vacarm a ținut până când din cer a căzut un glob de un purpuriu întunecat. După aceea liniște.Am rătăcit astfel, dezorientată fără să pricep în ce fel realitatea de peste zi se schimbase radical. Abia acum simțeam oboseala pe care o acumulasem și aveam nevoie de odihna. Am urcat pe o mică platformă, improvizând un pat.
Când am deschis ochii tot ce insemna om, plantă,animal dispăruse complet.Părea dincolo de imaginație. Erau numai imense ruine a tot ce însemnase viață până în momentul critic de față.Mașini ciocnite, blocuri dărmate, fire de electricitate căzute, apa care țâșnea din țevi, pământul fisurat, toate acestea formau haosul la care destinul se încăpățâna să mi le arate și să mă facă părtașă. Nimeni nu ar putea descrie ce am simțit in clipa aceea.
O durere surdă încă îmi mai rătăcea prin oase ca un ecou al nopții petrecute pe patul mai dur decât piatra.
După câteva minute de plimbare sub cerul care încă păstra culoarea roșiatică, am început să respir mai liber. O grămadă de idei s-au năpustit asupra mea:Ce s-a întâmplat? Cine mă poate ajuta? Unde să ma duc? ce să fac?. Sunt singuratică din naștere, nu am avut niciodata mai mult de 2-3 prietene, dar aceasta singurătate mă depășește.
Am continuat promenada matinală cu speranța că voi găsi un suflet rătăcit ca mine. În afară de ruinele care mă înconjoara nu e nimic strident, bătător la ochi sau ceva care poate să-mi dea o idee, să mă ajute să-mi pot continua drumul. Zărind in fața mea o clădire care nu era doborâtă, am urcat pe acoperiș și am auzit un scâncet slab. Am fugit în acea direcție cu gândul că voi întâlni pe cineva. Bucuria s-a scurs din mintea mea ca stropii unui duș. O femeie își dădea sufletul în fața mea și eu înmărmurită, nu reueam sa mișc un deget în ajutorul ei. Am alergat. Am alergat cât am văzut în fața ochilor pământ și am căzut, doborâtă nu numai de oboseală, ci mai mult de starea sufletească. Perspectivele erau destul de triste. Lacrimile îmi curgeau șiroaie când mă gândeam la soarta mea. Mă tot întrebam de ce providența își duce la pierzanie proprile făpturi, hărăzindu-le aceasta stare de mizerie și lăsându-le fără ajutor si fără nădejde, astfel încât să le vină greu a-i mai multumi pentru viața ce le-a dat-o?
Era cu putință să rezist o viață întreagă cu puținele provizii care le găseam ici-colo? Sunt despărțită și uitată de lumea întreagă fiind menită suferinței și nu am niciun suflet alături de mine cu care să pot vorbi.
Punându-mi aceste întrebări treceau ore, zile, săptămâni, trecea timpul pe lângă mine, eu însămi ajungând o epavă. De ce oamenii și-au irosit resursele și forțele pentru a-și crea jucării de război, pentru a-și împlini ambiții politice sau pur si simplu din egoism, în loc de a preveni și a construi ceva care putea să împiedice dezastre de acest fel?
Într-o zi aflându-mă în dreptul unui pod m-am întrebat daca sunt privilegiata sau nu că trăiesc ceea ce nu pot numi viață. E bine sa fiu aici sau să am aceeași soartă ca ceilali disparuți de pe fața Pământului? Nesuportând aceasta tortură, am ales calea mai ușoară si am sărit de pe pod visând să trăiesc o VIAÞÃ!