Mărturisesc, din capul locului, că mi-a plăcut, dintotdeauna, să citesc nu doar biografiile și biobibliografiile marilor personalități, ci și jurnalele acestora, care, de cele mai multe ori, te trimit într-o lume cel mai adesea fascinantă, doldora de evenimente și de amănunte în bună parte inedite. Deși, cu predilecție, am căutat însemnările diaristice ale scriitorilor, n-am ocolit celelalte notații ale spiritelor însetate de cultură, cu atât mai mult cu cât de la fiecare ai câte ceva de învățat.
Sigur, oamenii condeiului, plasticienii, muzicienii și, de fapt, toți cei ce s-au decis, într-un anumit moment al vieții, să lase o mărturie, au făcut-o conștient de riscurile asumate, nu puțini dintre ei acceptând cu greu ca, fie și numai în parte, gândurile însăilate în pagini să vadă lumina tiparului în timpul vieții. Iar pricinile sunt ușor depistabile, așa încât, cunoscând firea românului, nu mai insităm asupra lor.
Ce îți poate oferi jurnalul unui subofițer, vă veți întreba? Pus în fața faptului împlinit, n-am putut refuza oferta unei vechi prietene și mi-am zis că, la urma urmelor, n-am nimic de pierdut citindu-l, mai ales că titlul jurnalului semnat de Sandu V. Cernat, veteran de război, avansat între timp la gradul de maior în rezervă, era destul de tentant: "Prizonier în lagărele sovietice".
Autorul de dicționare din mine nu m-a lăsat însă, încă de la foiletarea cuprinsului, să trec direct la lectura jurnalului de front, așa încât am parcurs mai întâi cele nu mai puțin de 26 de pagini ale notelor biografice, descoperind în spatele lor un personaj pe cât de tragic, pe atât de incitant prin felul cum a știut să se lupte cu viața încă din fragedă pruncie. Și aceasta, cum veți constata singuri, i-a dat lovitură după lovitură, fără a reuși să-l doboare, poate și pentru faptul că Dumnezeu i-a fost întotdeauna aproape și că nu s-a gândit niciodată să răspundă cu aceeași monedă răutății semenilor.
Rămas orfan încă de la 3 ani, când tatăl i-a murit pe frontul primei conflagrații mondiale, nu a fost înțeles decât de bunicul dinspre mamă și de câțiva oameni cu inimă, care i-au întins la momentul oportun mâna salvatoare. Devenit slugă a tatălui vitreg, a izbutit totuși să termine cu rezultate bune școala primară și să evadeze de sub tutela acestuia, reușind inițial la examenul de admitere la Liceul Militar din Târgu Mureș, iar apoi la Liceul „Emanoil Gojdu” din Oradea, după ce mafia militară a timpului l-a deposedat de locul câștigat pe merit.
Spre ghinionul lui, unchiul care promisese că-l ajută l-a transformat, la rându-i, în slugă, astfel că a preferat să ajungă la Orfelinatul Oradea, de unde a izbutit un timp să-și continue studiile, înscriindu-se la Școala Superioară de Comerț. Când și Orfelinatul a fost desființat, s-a întreținut dând meditații nepoților unui ofițer, numai că prin avansarea acestuia a primit încă o lovitură și, după o scurtă experiență de „copil de trupă”, a revenit pe meleagurile natale, continuând anul III de studii la Școala Superioară de Comerț Bacău. Privat de absența gratuității taxelor școlare pentru orfani, care fuseseră anulate, a fost silit să abandoneze, reîntorcându-se la Oradea, unde s-a înrolat voluntar în Regimentul 33 Artilerie.
De aici începe o carieră cu nimic mai zdruncinată, pe care o veți descoperi pas cu pas, pentru că autorul a fost înzestrat și cu darul povestitorului, pe care-l exploatează la provocarea nepoților, cărora le dăruiește nu doar frânturi din propria viață, ci și secvențe din nu mai puțin zbuciumata societate românească, întinse pe parcursul a aproape nouă decenii.
Sunt, am putea spune, două jurnale paralele, chiar dacă acestea nu urmăresc neapărat firul epic al jurnalului clasic, cu dată, loc, notații rapide. Ele denotă, însă, rodul unui exercițiu de memorie, mai ales în cazul rememorărilor de pe front acesta dovedind că are forța documentului, deși trăirile au fost descrise cu mult mai târziu de la petrecerea evenimentelor. Un argument în acest sens îl aduce și inginerul Jan Necșoiu, îngrijitorul primei ediții, apărute pe speze proprii, în 2003, la Onești, locul unde s-a stins diaristul născut în Grigonenii Bacăului. El nu doar că l-a îmboldit pe fostul combatant să dea drumul avalanșei de evenimente zăgăduite mai multe decenii, nu numai că le-a înregistrat și le-a scos în lume, dar a avut și ideea să confrunte însemnările acestuia cu documentele oficiale existente în arhivele militare ori inserate în volume dedicate cutremurătoarei încleștări de pe frontul de Est.
Exacte de cele mai multe ori, ele diferă în destule puncte, pentru că, scăpat de chingile comuniste, Sandu V. Cernat comunică adevăruri ascunse despre dezastrul spre care a fost împinsă Armata Română de aliații germani, dar și despre comportamentul acestora în luptă ori în afara ei și, în paralel, al sovieticilor angrenați într-un război inutil, soldat cu milioane de morți.
Chiar dacă nu a luptat direct în prima linie, rolul său în cadrul Biroului Subzistență din cadrul Diviziei 20 Infanterie Târgu Mureș a fost cu nimic mai prejos și, adesea, hotărâtor în evoluția evenimentelor de pe frontul din Est. Stau mărturie în acest sens citările pe Ordinul de zi, Medalia „Bărbăție și Credință”, clasa I, și Crucea Serviciului Credincios, cu Spade, clasa I, decorațiile ce i-au împodobit pieptul, rănile suferite ori gradul de plutonier la care a fost avansat.
Și mai elocvente sunt însă paginile evocatoare consacrate acestei crime organizate prin Pactul Ribbentrop-Molotov, cum definește autorul războiul, pagini pe care, cu precizia contabilului care a fost în viața civilă, le structurează în cinci capitole distincte: Ofensiva, Încercuiți la Stalingrad, Prizonieri la sovietici, Repatrierea și Concluzii.
Parcurgându-le, te țin cu suflarea tăiată, pentru că realitatea zugrăvită e atât de crudă și de revoltătoare, încât ai vrea să dai timpul înapoi și să-i pui la zid pe toți cei vinovați de această tragedie ce apasă și azi inimile a zeci de mii de familii rămase fără cei dragi. Iar dacă adaugi și tratamentul la care a fost supus veteranul diarist de noile autorități comuniste, revolta se amplifică proporțional cu fiecare nouă lovitură încasată.
Fără a-și uita camarazii, fără a ocoli fațetele mai puțin plăcute ale unora dintre ei, fără a se dezice de crezul său dintotdeauna, Sandu V. Cernat a izbutit să fie vertical până la capăt, să treacă prin toate furcile caudine ce i-au stat în cale și să ne ofere o mărturie de viață pilduitoare, care merită să fie cunoscută și de cei ce azi, în numele unui europenism prost înțeles, iau în derâdere faptele de bravură ale înaintașilor și ignoră cu bună știință jertfa lor, datorită căreia încă existăm ca nație.
* Sandu V. Cernat - Prizonier în lagărele sovietice,ediția a II-a, Editura Corgal Press, Bacău, 2008