Was ist schwieriger: Der erste Satz oder der letzte? – Ce este mai dificil: prima propoziție sau ultima?

Se pare că această întrebare este una din cele mai întregite din arsenalul jurnaliștilor de cultură. Am citit-o deja de multe ori în foiletoanele germane. Bineînțeles că ea se pune mai ales autorilor de literatură beletristică și cu precădere romancierilor. Așa și săptămâna aceasta în cotidianul DONAUKURIER din Ingolstadt.

Întrebarea a fost formulată de jurnalista Anja Witzke. Răspunsul constituie chiar titlul interviului: „Găsesc dificil ce se află printre ele.” Tilman Rammstedt se numește scriitorul intervivat. Acum două luni mai era arhinecunoscut, ca mii de scriitori de limbă germană. Însă, în iunie a câștigat renumitul premiu literar Ingeborg Bachmann. De atunci berlinezul de 33 de ani este un om căutat de mass-media.

Interviurile acestea cu diferiți scriitori sunt interesante mai ales pentru oameni care scriu ei înșiși. Un amator de litere – printre care mă număr și eu cu toată modestia – este pur și simplu curios cum lucrează scriitorii profesioniști, deci acei oameni – nici în Germania chiar enorm de mulți la număr – care pot trăi din scrisul lor beletristic. Puteți trăi din scris? , este tot una din întrebările standard. Tilman Rammstedt poate să trăiască din scrisul său, cu toate că publică scrieri literare abia din anul 2003. Ba mai mult, trebuie să trăiască din și cu literatura. Pur și simplu nu am altă meserie, mărturisește el în acest interviu. Totuși, se pare că chiar așa de dependent de succesul scrierilor sale literare nu este, cum afirmă. În altă parte se poate citi că Rammstedt este și muzician, cântând în trupa Fön, pentru care scrie și textele.

Oricum, vorbim de un scriitor profesionist și afirmațiile sale despre stilul său de scris confirmă teoria că nu există metode generale de lucru în acest domeniu cultural, dominat de individualiști. La mine există tot - între a nu muncii de loc și 20 de ore la bucată. Mai departe scriitorul povestește că el scrie în general la computer, având și caiete asupra sa, dar mai mult pro forma. Lucrează sau acasă sau în cafenele.

Așa cum nu există reguli pentru scrierea unui roman așa nu există nici reguli pentru începerea sau terminarea unui text literar. Pentru mine personal, această întrebare după prima și ultima propoziție are totuși, pentru acest moment în care o citesc și meditez asupra sensului ei, o oarecare semnificație – nu chiar importantă, dar totuși cu o tentă anectotică pentru anii în care îmi voi scrie memoriile cu posibilul titlu „Jurnalul unui debutant etern”.

Poate am găsit în această întrebare chiar explicația pentru motivul celor 28 de respingeri ale manuscrisului meu de roman. Nu vă fie frică – nu mai există altele în sertarul meu! Ultimul editor căruia i-am trimis, via poștă electronică, un expozeu, însoțit de mărturisirea sinceră că până la domnia sa deja 27 de edituri ar fi respins acest proiect de roman, ceea ce ar fi în peisajul literar german – dar probabil nu numai – cea mai bună dovadă pentru calitatea literară a creației mele, a fost probabil atât de șocat încât a uitat până azi să-mi răspundă.

Da, proiectul meu de roman care are întradevăr toate șansele să primească ștampila eternității pentru această fază de existență nu se poate bucura de „o” primă propoziție și de „o” ultimă propoziție. El începe și se termină cu „una și aceeași” propoziție: „Die Erdklumpen lösten beim Aufprallen ein dumpfes Geräusch aus, das wie Keulenschläge auf den viel zu früh ergrauten Mann und die zwei Mädchen wirkte. – Bulgărele de pământ au produs prin izbirea lor un zgomot înăbușit care avea efectul unor lovituri de ciomag asupra omului, încărunțit mult prea timpuriu, și celor două fete.”