1 OCTOMBRIE, ZIUA INTERNAÞIONALA A VÂRSTNICILOR
BÃTRÂNII NOȘTRI


Prin Rezoluția O.N.U. 45 / 01 iunie 1991 s-a hotărât ca ziua de 1 OCTOMBRIE, să devină în fiecare an, pentru toate statele lumii, Ziua Internațională a Vârstnicilor. În 1998, Națiunile Unite au declarat perioada 1 octombrie 1998 - 1 octombrie 1999 ca Anul Internațional al Persoanelor Vârstnice, fără însă a anula prin aceasta rezoluția mai sus amintită.
Încă de la naștere ne luptăm să ajungem bătrâni. Viața pentru foarte mulți dintre noi trece așa de ușor încât pur și simplu te trezești bătrân. Etapele vieții se succed cu repeziciune; copilăria, adolescența, tinerețea, maturitatea, bătrânețea. Se pare însă că, viața a demonstrat-o, etapa cea mai grea este bătrânețea. Cei care au știut să-și organizeze viața au muncit asigurându-și o pensie, care însă oricât de consistentă ar fi, după o anumită vârstă și în anumite condiții nu este suficientă.
Despre bătrânețe s-a scris încă din cele mai vechi timpuri. Anticul filosof roman Cicero (106-43 î.e.n.) a scris despre îndelungata experiență a bătrânilor în lucrarea „De senectute". Bătrânul Seneca (61 î.e.n. - 39 e.n.) a lansat sintagma; „A trăi înseamnă să lupți". Românii au scos o altă sintagmă; „Tinerețe fără bătrânețe". Aici înțelepciunea populară a vrut să scoată în evidență că activitatea continuă nu-l va lăsa pe om să moară decât în picioare, ca bradul.
Individul ca persoană, nu poate fi independent în totalitate, el depinzând în marea majoritate a cazurilor de societatea în care trăiește. Cum în ultimii ani în societatea românească au avut loc mari schimbări în toate domeniile, bătrânii au rămas pe un prag al societății undeva la limita dintre existență și supraviețuire. Mass-media redă în permanență cazuri disperate ale persoanelor vârstnice, care nu au asigurate nici cele mai elementare condiții de viață, pentru a trăi cât de cât decent.
Despre trecerea de la etapa activă la cea a pensionării se pare că nu se știu prea multe, cu toate că foarte mulți au cercetat fenomenul despre așa-zisa „vârstă a treia". Francezul Voltaire (1694 - 1778) a decis că a „îmbătrâni” este singurul mijloc de a trăi mai mult. Trebuie să ne gândim că în fiecare dintre noi există dorința de a ajunge la bătrânețe. Dar sensul îmbătrânirii nu trebuie să fie un obstacol pentru generațiile ce vin, ci din contra, va trebui să devină un obiectiv, căci bătrânețea este ca un far, la care vor ajunge doar cei puternici, reușind să străbată valurile vieții. Cei slabi vor deveni bătrâni înainte de vreme. 0rganizația Națiunilor Unite a fost și este preocupată de problematica bătrâneții. Astfel, în 1962, la Adunarea Mondială asupra Îmbătrânirii, ținută la Viena, a declarat anul 1982 - Anul Internațional al Bătrânului.
Psihologia bătrâneții funcționează din timpuri străvechi. Anticii latini fiind un model de ridicare a respectului pentru înțelepciunea bătrânilor, numindu-i pe cei deosebiți; cel Bătrân. În istoria românilor se poate vorbi de bătrânul Deceneu, Mircea cel Bătrân ș.a.
La nivel universal cel mai reprezentativ personaj fiind Regele Lear, creat de ilustrul William Shakespeare (1564 – 1616).
Viața bătrânilor a devenit temă a discursului politic prin care se încearcă prin cuvinte frumos ornate o anumită compasiune filantropică. Aceste discursuri nu țin de cald și nici de foame. Mai mult ca sigur că mai mult umilesc. Concret nu se face mare lucru. Lipsesc acele cămine unde bătrânii să fie îngrijiți și ajutați să-și ducă bătrânețile mult mai demn. Se așteaptă să moară cineva, pentru a se face loc altui bătrân. Rolul familiei este esențial în viața bătrânilor. Grija copiilor față de părinți, prezența nepoților aduce bucurii și o stare psihologică optimistă. Prelungirea activității în condiții bune, induce o stare sufletească deosebită.
Câți bătrâni au parte de o bătrânețe fericită? Ce face societatea pentru cei ajunși la apogeul mult așteptat? Iată întrebări la care nu se prea găsesc răspunsuri. Este de datoria guvernanților și a oamenilor politici să caute modalitățile prin care viața bătrânilor să fie cel puțin mulțumitoare. Un rol important îl pot avea și acele ONG-uri care se ocupa de asistență sociala, asociațiile de pensionari, casele de ajutor reciproc ale pensionarilor. Se pare că nici acestea nu-și pot îndeplini funcțiile statutare propuse din motive dintre cele mai diverse, și în mod special din lipsă de fonduri, dar și nepăsarea celor care conduc localitățile României. Omului îi trebuie zilnic hrana și adăpost, dragoste și îngrijire.
Foarte mulți dintre bătrânii României duc lipsă de aceste elemente esențiale.