Zoltan Terner

Relațiile mele cu mine

Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec cu mine însumi.Este deci important să-mi fie limpede,în fiece clipă,în ce fel de relații mă aflu cu mine însumi.Dacă sunt bune sau rele,dacă sunt pașnice sau nu.Curate sau murdare.Pure sau impure.Cinstite sau ba .Dacă sunt relații adânci sau de suprafață. E o treabă grea,foarte grea.
Așa cum se întâmplă în relațiile cu viața însăși,raporturile cu mine sunt fluctuante.Supuse unui joc capricios de energii,multe dintre ele tainice și de nepătruns. .
Relațiile cu mine se întind pe o gamă foarte largă:de inimă,de cap,de stomac, de ochi,de mâini,de plămâni,de sudoare,de sânge,de spaimă.De tremurături.De nori care mi se infășoară în jurul capului.De stele care-mi acoperă vederea.
Sunt clipe când inima imi dă ghies spre mine.E ca un dor cumplit de mine.Mă chem cu disperare.Așa cum chemi zorile într-o noapte de insomnie. Mă chem cu spaimă și sete de-mplinire.Tânjind să fiu cât mai aproape de mine.Să mă cuibăresc în mine.E o clipă solară în care mă simt în preajma mea bogat și plin.Îmi șoptesc lucruri importante,grave și adânci.Îmi îngreuez clipa cu întrebări dureroase.Cinstite până la capătul capătului.Mă cercetez pe toate fețele,ca și cum m-aș vedea pentru prima dată,cu o anume curiozitate caldă și cu o stranie bunăvoință.Imi vine să mă logodesc cu mine.Să mă contemplu îndelung,ochi in ochi.E un fel de narcisism eteric.Dar fără oglindă, doar cu stele,cu vise,cu lună nouă.Cu suflet înnoit.Cu luminițe tremurătoare care se înalță din fântânile mele.Cu o veveriță care îmi aduce castane si mi le așează în palmă.În astfel de întâlniri aurorale îmi pare că se dezleagă în mine o taină mare și luminoasă :dragostea .O comoară care mă așteapta din veci.Îmi vine să-mi dăruiesc lumea.Eu însumi devin acum Celălalt.Eu sunt și Eu și Tu.Iar Tu devine Eu.Celălalt Eu.Alter Ego.Cerul se mută în mine.Viețuiește în mine.Încep să exist în veșnicie.Apoi mă trezesc și realizez că a fost un vis.
Învăț să înțeleg încă ceva: că fascinat de mine însumi,risc totul,risc să mă pierd.Încep să realizez cât de primejdioasă poate deveni idila între mine și mine.Începe ca un joc.Cu focul.Se sfârșește în idolatrie.În egolatrie.Închinarea la un Ego tumefiat în chip monstruos.E demența sinelui.Nebunia de a mă adora pe mine însumi. Finalul? Pierderea mea întru veșnicie.
Mărturisesc că există,din nefericire,clipe,sau ceasuri,sau chiar zile, când mă pierd din vedere.Mă îndepărtez de mine cât pot de mult.Îmi întorc mie însumi spatele.Nu-mi pasă de mine.Mă ignor.Mă împing în uitare.Când survin asemenea întâmplări nefaste cu mine însumi,singura șansă de scăpare e întoarcerea la mine.Uitarea de sine e o moarte reversibilă.Se lecuiește prin binecuvântata revenire la mine însumi.Îmi vin în fire,cum se spune.M-am pierdut și mă regăsesc.M-am rătăcit de mine și m-am găsit.Uneori fără să știu.Fără să vreau.Fără să pot.
Ce m-aș face fără mine însumi,un timp prelungit? Aș deveni un cadavru viu.Ca în piesa lui Tolstoi.Sau un suflet mort.Ca în Gogol.Se întâmplă multor oameni.Marii scriitori știu asta.Literatura bună se pricepe la relațiile oamenilor cu ei înșiși.
Sunt apoi clipe când mă trezesc în relații de beligeranță cu mine însumi.Mă simt rănit și descopăr,uimit și speriat,că săgeata înveninată a pornit din mine însumi.De-acum trebuie să mă feresc de mine.Încep să mă privesc chiorâș.Cu suspiciune.Dușmanul meu,iată-l, sunt eu însumi.Mă pot aștepta din partea mea la tot felul de rele,de ticăloșii,de nemernicii împotriva mea însumi.Demonii din sinele meu stau la pândă,gata să mă-nhațe.Să mă sfâșie.În asemenea situații,sentimentele mele față de mine oscilează paroxistic între ură,teamă,dușmănie,groază,oroare,scârbă,repulsie.Sau,întrecându-le pe toate, o imensă revoltă ca un incendiu ridicându-se până la cer. Ori o mare mânie,clocotind ca un vulcan încins.Nu pot scăpa decât luând hotărârea de a termina cu mine.Să-mi aplic pedeapsa capitală.În urma unei judecăți sumare.Eu fiind și acuzatorul și avocatul apărării.Și călăul,firește.Propriul meu călău,binevoitor,salvator. Multor oameni li se întâmplă asta.Acum a venit poate rândul meu.
De multe ori,de prea multe ori,relațiile mele cu mine sunt ambigue. Între mine și mine plutesc cețuri afective Mă adulmec și îmi dau târcoale mie însumi,cu sentimente tulburi.Nici calde,nici reci.Uneori căldicele.Abia dezmorțite.Blestemate neguri care mă ascund pe mine de mine.Plutesc între noi ca miasmele peste apele infecte ale unei bălți puturoase.În tabla relațiilor cu mine însumi, aceasta este situația cea mai nesuferită,mai impură și mai nesănătoasă.Prelungindu-se,se dezvoltă un fel de pecingine sufletească,o plagă devastatoare a interiorității.Un cancer.Treptat devin un cadavru viu.
Situația,tot echivocă și ambiguă, a împăcării cu orice preț între mine și mine e poate la fel rea.Bălăceală în ape stătute.Chiar în mocirlă.Se întâmplă.E aproape inveitabil.Pentru că sunt om,creatură supusă tuturor slăbiciunilor.Pentru că sunt om,deci imperfect.Dar sunt dator să mă zbat ca să obțin pacea cu mine însumi.Cu orice preț.În această luptă îndârjită,relațiile cu mine trec prin diferite stări: sunt nemulțumit de mine,mi-e rușine cu mine,mă compătimesc,mă cert cu mine,mă iert,arunc vina pe întâmplare,pe natură,pe condiția umană,îmi plâng de milă,îmi șterg lacrimile,mă agăț de un pai,sper pentru mine,mă dezvinovățesc,mă reabilitez în proprii mei ochi.Închei pace cu mine însumi.Rușinoasă.Lașă.Incertă.Pace tensionată.Echilibru fragil.Dans pe sârmă deasupra prăpastiei nimicului lăuntric.
Și mai e ceva: numai cu mine însumi nu pot viețui,nici supraviețui.Îmi este interzis să pierd din vedere lumea.Să fiu numai eu cu mine e jalnic.Deși o doresc adeseori.Să mă închid în mine,cu mine,ca într-o carapace e o nebunie primejdioasă.Poate că este pur și simplu Nebunia tuturor nebuniilor.Sartre are dreptate numai pe jumătate când spune că Infernul este ceilalți.Dar și Paradisul.Fără ceilalți existența e și infern și paradis.Atunci ce să aleg? Pe mine sau Lumea? Poate că trebuie să mă așez undeva între mine și lume.Cu un ochi spre mine însumi și cu celălalt spre lume.Totuși,uneori trebuie să pierd din vedere lumea,alteori să mă pierd pe mine din vedere.Când,cum,cât timp? Nimeni nu știe.E un joc plin de pericole.Poți fi nimicit de Lume și poți fi nimicit și de tine însuți.
Oricare ar fi relațiile mele cu mine,de mine însumi nu pot să scap.Sunt legat de mine.Uneori cu lanțuri grele,imposibil de rupt.Alteori,cu lanțuri de fum și de stele.Sunt om.Sunt condamnat să viețuiesc,să mă bucur și să sufăr cu mine însumi.Să trăiesc sub acoperământul sinelui meu.Unii îl numesc conștiință.Alții Ego.Acesta fiind adăpostul meu, închisoarea mea,paradisul și infernul meu de fiecare zi,de fiecare viață...
Între idolatrie și război nimicitor între mine și mine,interpun iluzia,himerele,înșelăciunea.Mă mint pe mine însumi.Mă înșel pe mine însumi,mă trag pe sfoară pe mine însumi.Mă mint,mă mint,mă mint.Cu viclenie,cu nerușinare,cu pricepere,cu fantezie și șarm.Îmi torn tot felul de povești adormitoare.Îmi ofer monede strălucitoare dar false,nestemate prefăcute,vorbe amăgitoare.Până ajung să fiu chiar eu mândru de mine.Să mă laud cu mine.Să fac din mine un steag.Un idol.Un dumnezeu.
Fără aceste tertipuri și nebunii,îmi zic eu,nu pot conviețui cu mine însumi.Trebuie să mă adorm cu basme.Să tapetez drumul spre mine cu flori,fie ele și de hârtie.Și să mă întind de-a lungul drumului.Să fac din mine însumi cale regală spre mine.Poate așa e bine.Atunci când ajung să pot
spune:Eu sunt drumul,eu sunt destinația.Eu sunt săgeata,eu sunt ținta.Eu sunt vânătorul,eu sunt și căprioara.Eu sunt,până la urmă,nimic altceva decât eu însumi.Eu însumi. Oare se poate? Iar dacă se poate,cum e asta? Poate cineva să spună? Cine? Cine,Dumnezeule Doamne?