De la sine înțeles


Tot ce este “de la sine înțeles”, e “de la sine neînțeles”. Știu, această propoziție “așternută” pe ecran e contradictorie, provocatoare, paradoxală. Sau, cineva ar putea să replice și mai “tare” : - Pardon ! E o simplă prostie.
Iată cum i s-ar putea răspunde:
- Nu-i o prostie. Cu atât mai puțin simplă. De fapt, nici o prostie nu e simplă. Doar, uneori, în aparență.
Pentru cei care se opresc din goana vieții și fac efortul să (se) gândească un pic (mai mult), să scornească întrebări, să se îndoiască, să-și pună imaginația în funcție, să-și bată capul, lucrurile cele mai simple încep să apară complicate. Atât de complicate încât devin de neînțeles sau aproape. De ce așa ? De ce altfel ? De ce da și de ce nu ?
Firește, nu e vorba aici de orice întrebare. Doar de cele “problematizante”. Există și întrebări stupide, inutile, fără sens. Noi problematizăm cu întrebări care pot fi numite mai degrabă nebunești decât prostești. Adică întrebări “anormale”, întrebări-problemă. Aiurite și aiuritoare. Ca acelea care l-au condus pe Einstein la uriașele sale idei științifice.
Cu cât pui mai multe întrebări-problemă în jurul unui lucru, cu atât mai complicat devine acesta. Orice obiect familiar și “de la sine înțeles” dacă îl “împachetăm” în astfel de întrebări, devine o problemă. Încurcată și plină de capcane. Adică un mister, adică ceva straniu în care nimic nu mai e “de la sine înțeles”, toate componentele devenind problematice. Ciudate. Pline de insolit.
Filozofia ce este altceva decât arta ( ori meșteșugul, iscusința, sau poate știința) de a problematiza toate sau/și Totul ?
Cine nu pune întrebări-problemă, n-are probleme. Toate cele din jurul lui sunt “simple” și “de la sine înțeles”. Cerul, stelele, norii, copacii, fulgerele, apa, lumina și umbra. Totul în preajmă și departe îi este cunoscut, familiar, obișnuit, banal, plictisitor, agasant de “acelaș” și “la fel”. Un astfel de om nu are decât certitudini. Îndoielile sunt date la o parte. Îl încurcă. Îi complică viața, o fac mai grea. Astfel însă, cu toate cele “la locul lor”, omul “obișnuit”e împăcat cu lumea. Orice schimbare îl neliniștește, îl sperie, îl face să simtă că necunoscutul stă la pândă tot timpul.
Dar, atenție ! Problematizând excesiv viața, gândind mereu asupra viețuirii ei , începi să nu mai poți s-o trăiești. Ori trăire, ori speculații despre trăire. Și una și alta, în acelaș timp, cam greu, dacă nu imposibil.
Și totuși, numai cine gândește cu adevărat, începe să înțeleagă cu adevărat. “A gândi” asta înseamnă, printre altele, a da la o parte, dacă nu toate, măcar o parte din “de la sine înțelesurile” moștenite, preluate, însușite, interiorizate.
“De la sine înțelesurile” alcătuiesc repertoriul simțului comun, al bunului simț, stereotipurile de gândire și de comportament. Sunt “evidențele”, certitudinile unanim împărtășite de oameni, intrate în uz curent, statuate prin cuvinte, proverbe, zicale, expresii : soarele răsare pe boltă, jos e pământul, sus e cerul, luna plină luminează cerul nopții, apar zorile, o nouă zi. E setul de “adevăruri” care ne ajută să ne descurcăm “chiar și cu ochii închiși”, în viața de toate zilele.
Cum poți să te îndoiești de evidență, de ceea ce vezi cu ochii tăi ? Și totuși, de cele mai multe ori, ce se vede nu este așa cum se vede. Nici ce se aude, nici ce se simte. Poetul știa asta când a scris că “ochiul te-nșală, urechea te minte”.
Ceea ce ne apare prin văz este în mare parte un “construct” interpretativ antropomorfic al creierului nostru. Un tablou al “realității” de “afară”, tradus în limbaj omenesc, umanizat. Multor specii de animale aceeași “realitate” le apare cu totul altfel. Ele trăiesc în altă “lume”, cu alte forme, alte culori, alte lumini, alte mirosuri, alte detalii pipăibile, alte sunete. Nu putem ști precis cât de „altfel“ și „cum“ anume le apare lumea. Știm însă că multe specii de viețuitoare percep o sumedenie de fenomene fizice care organelor noastre de simț le sunt inaccesibile: radiațiile luminoase mai mici de 3800 de angstromi (razele infraroșii sau calorice) sau mai mari de 7600 de angstromi ( ultravioletele,ș.a.). Pentru diferite viețuitoare ultrasunetele sunt audibile. Multe specii de mamifere, păsări, pești, reptile sau insecte percep electricitatea, câmpul magnetic, microundele, undele seismice. Radiațiile nucleare.
E greu să acceptăm/înțelegem/realizăm/imaginăm că toată bogăția de culori, sunete, mirosuri și catifelate sau mătăsoase delicii ale lumii nu este decât o creație a subiectivității noastre. Cum să luăm în serios ideea că pământul pe care călcăm nu e solid, că toate în jurul nostru curg, (”panta rhei”, de unde și o ramură a fizicii, rheologia) ? Cum să credem că munții sunt “moi”, că se frământă neîncetat, că planeta noastră este un glob elastic cu miezul fierbinte la mii de grade, că noi trăim pe coaja subțire a unui vulcan în fierbere ?
Gândind și tot gândind, omul a ajuns să descopere fețele teribil de paradoxale ale realității cu adevărat...reale. Adică aceea despre care putem spune că este esențială (ține de esențe). “Realitatea” adâncă, ultimă, a lumii. “ Față de “realitatea” vieții cotidiene, cealaltă, aceea “ultimă”, (încă în mare parte necunoscută, inaccesibilă și chiar ininteligibilă) ne apare ca o pură “irealitate”. Tot ce e invizibil, impalpabil, inaudibil, zicem că este “ireal”. Și invers, adevărata “irealitate”, cea palpabilă, vizibilă și inteligibilă dar înșelătoare (iluzorie) ne este “realul” cel mai...real, reperul sigur, certitudinea absolută, lumea “noastră” fermecătoare și mult prea adeseori contondentă. Și pe deplin...“reală”.
Certitidinile noastre omenești se întemeiază, în “realitate” pe nisipuri mișcătoare, pe criterii și dovezi foarte nesigure. Când aduci ca temei al unei mărturii argumentul “am văzut cu ochii mei”, comiți un abuz. Nici unul dintre martorii oculari ai unei întâmplări nu “știe” exact ce a văzut, când și cum s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. S-au făcut experimente în acest sens. Fiecare martor ocular avea propria sa variantă a desfășurării întâmplării. Nici una din relatări nu coincidea “exact” cu celelalte. Fiecare punea în joc doza personală de interpretare, de neatenție, de iluzie, de subiectivitate emoțională, de judecată filtrată de prejudecăți, precomprehensiuni, intenții de a deveni important,etc.
Noi înșine ne construim, deci, lumea în care trăim. Ca să o putem locui o “aranjăm” pe potriva noastră. La scară umană. Ne creem certitudinile din incertitudini. Iluzia, bănuiala, presupunerea, construcția imaginativă, închipuirile sunt adoptate și proclamate certitudini, adevăruri, realități.
Filozofia și psihologia simplificatoare ale bibliei marxiste (în centrul căreia se afla sfântul “filozof” Lenin) băteau câmpii (și băteau capul la oameni) cu celebra “teorie” a “reflectării realității”. Această din urmă sintagmă e alcătuită din doi termeni la fel de neclari și de greu (dacă nu chiar imposibil) de definit. Ce-i aia reflectare ? Ca în oglindă ? Ca într-o fotografie ? Ca într-o povestire ? Ca într-o mărturie “oculară”? Ca prin aparate de măsură ? Prin filtre, prin ochelari fumurii, de cal, prin binoclu, lunetă, microscop optic sau electronic, prin grilă ideologică, a intereselor, preferințelor ? Care “realitate” ? Fiecare mod de “reflectare” oferă o altă “realitate”. Fiecare știință, fiecare artă, fiecare religie, ideologie sau nebunie individuală sau colectivă oferă câte o altă “realitate”. Fizicianul trăiește într-o altă realitate decât preotul. Miliardarul nu trăiește în aceeaș “realitate” cu un homeless, bolnavul în aceeaș realitate cu cel sănătos, călăul cu victima, orbul cu văzătorul, cel tânăr cu cel bătrân.
La limită, fiecare om trăiește cufundat în propria sa “realitate”...personală. De aici și marea dificultate a oamenilor de a se înțelege între ei și unii pe alții. Și ei pe ei înșiși.
Tu vezi una, eu văd alta. Tu te vezi frumos, eu te văd urât. Tu te vezi mare, eu te văd mic. Sau invers. Aici, în acest lucru, tu vezi ceva, eu văd altceva sau nu văd nimic. Tu crezi una, eu cred alta. Tu îți închipui ceva, eu altceva. Uneori cu totul și cu totul altceva.
De foarte multe ori, facem din dorințele noastre realități. Ajungem să le percepem chiar astfel, ca „realități“. Vezi ce ți-ar place să vezi. Propriul vis, propria scornire, auto-iluziile, auto-amăgirile, le ridicăm la rangul de adevăruri. Și chiar sunt: adevărurile noastre. Numai ale noastre. Celorlalți le apar drept minciuni sau ficțiuni. Sau simple aiureli.
În realitate, “realitatea” este doldora de mistere. De ciudățenii. De paradoxuri. Dar nu ajungem la ele, sau ajungem greu. Când vedem o floare, o piatră sau un fir de praf, o picătură de ulei sau un ciob de sticlă, trebuie să depunem un serios efort de imaginație ca să realizăm că ele nu sunt altceva decât energie “împachetată”, că dincolo de “duritatea” pietrei sau a diamantului se petrece o neincetată mișcare browniană, moleculară, electronică, nucleară, că între particulele elementare sunt spații imense față de dimensiunile lor, că în intimitatea substanței predomină “golul”, spațiile vide. Ceea ce vedem este doar o vagă sticlire a suprafeței, e doar aparența. Sau o aparență a aparenței. O coajă a cojii.
E greu să ne împăcăm cu ideea că “evidența” este doar aparență. Că e doar o părere. Că ne bizuim certitudinile pe “evidențe” tare incerte.
În treburile prozaice ale cotidianului ne ajung aparențele, cu ele coabităm, la ele ne raportăm și la ele ne adaptăm. Ca să ne bucurăm de limpezimea cristalină a unei nestemate nu avem nevoie să știm ce se întâmplă în profunzimile substanței din care e alcătuită. Ca să ne minunăm de frumusețea unei flori nu trebuie să fim inițiați în tainele biologiei. E destul să ne lăsăm legănați de bucuriile pe care ni le oferă simțurile. Izvoarele acestor bucurii pot fi iluzorii, nu ne pasă. Fizica culorilor e altceva decât ecoul afectiv al unui roșu dintr-o pictură de Tițian. Mecaanismul undelor sonore n-are a face cu splendoarea unei sonate de Beethoven.
Tot ce este în jurul nostru e colorat omenește, tradus în singurul limbaj care ne este accesibil, cel uman.
Trăim, fiecare dintre noi, pendulând între (i)realitatea “personală”și o “(i)realitate” comună tuturor oamenilor, în măsura în care sunt “normali”, adică înzestrați cu toate simțurile și dotările cognitive. Altfel nici un fel de comunicare între oameni nu ar fi posibilă.
Trăim în iluzie. Altfel nu putem. Fiecare cu propriul său set de iluzii. Omul are o capacitate neobosită, practic inepuizabilă, de auto-iluzionare. E destul să evocăm doar una din formele general-umane de iluzionare, speranța. Cea care, după o vorbă foarte des repetată, moare ultima.
Unele dintre iluziile noastre devin atât de de puternice, încât devin de nezdruncinat, de neclintit, de neînfrânt. Formând simțul comun, ne ajută să ne descurcăm în lume, cu obiectele și ființele care ne sunt familiare. Simțul comun, bunul simț, adevărurile dobândite, acceptate și interiorizate, sunt certitudinile care ne permit să supraviețuim si să ne păstrăm integritatea psihică, sănătatea mintală.
Trăim într-o lume a „evidențelor“ acceptate unanim, general uman, ca sigure. Prin convenție largă. Prin ele, con-viețuim, con-simțim, con-ducem, con-lucrăm, con-sfințim, ca ființe umane ce suntem, aflate pe un palier al realității care ne este comun tuturora, dincolo de toate deosebirile “realităților” particulare.
Evidența de suprafață, coaja, realitatea anecdotică , tradițională, cotidiană ne sunt de ajuns. La piață, la volan, la discotecă, la picnic, la concert sau la contemplarea unui peisaj ori a unui tablou, nu ne raportăm la datele cunoașterii științifice. Acestea nu fac decât să ne strice plăcerea, să ne complice viața, să ne conturbe simțul comun, bunul simț care ne dirijează gesturile și actele rutiniere ale vieții . Definițiile filozofice sau științifice ale “realității” nu ne interesează. Trăim în datele simple și clare ale viețuirii clipelor vieții, datele “de la sine înțelese”. Astfel viața devine mai ușoară.
Când ești mereu filozof, mereu profund, la orice oră, când ești tot timpul anormal, nebun, obsedat, cu capul în nori, încep mari complicații cu viața. E greu atunci când nu ești destul de superficial ( sau de naiv) ca să înțelegi tot. Să le vezi pe toate clar și fără probleme
Îți este mai greu când nu ești destul de prost sau de neștiutor ca să iei toate evidențele drept certitudini. Și nici destul de filozof nu ești ca să fii în stare să înțelegi (măcar din când în când) că orice “realitate” palpabilă conține infinitele taine ale “irealității” ei. Mai bine spus, ale realității ei invizibile și impalpabile.
Ce e de preferat ? Să optăm pentru cele “de la sine înțelese” sau pentru cele “bine-înțelese”? Să fim lucizi sau să ne complacem în iluzii ?
Să fim știutori sau neștiutori ?
Un străvechi răspuns este “Fericiți cei săraci cu duhul”. Așa o fi ?