Un tsunami de imagini

Trăim în civilizația imaginii. În jurul nostru, peste tot, sunt tot mai vizibile semnele acroșante sufocante ale unei proliferări nemăsurate a imaginilor. Este epoca ieșirii din matcă a imaginii. Ne potopesc imaginile. Lumea trăiește un Hybris imagistic, un exces al exceselor.
Înainte vreme, într-o casă de oameni se găsea o icoană și eventual un calendar cu câteva gravuri. O carte de rugăciuni fără imagini. Mai ales la evrei. Cărțile cu ilustrații erau rare. Motive decorative, geometrice, antropomorfice sau florale se găseau pe covoare, cusături, basmale..
Apariția fotografiei a împodobit casa cu un “tablou” al soților în postură de miri și poate un altul cu chipurile grave și solemne ale părinților. Uneori, unul din ele sau ambele, erau colorate de mână de către „potigraf“. Tabloul de familie, agățat de obicei în dormitor, deasupra patului, era acoperit cu sticlă să nu-l maculeze muștele, și avea rame negre de lemn. În casele celor avuți era atârnat un “tablou de pictură” (sau câteva) original și de mare preț, trecut din generație în generație, împreună cu mobila scumpă, stil, cu sculpturi sau entarsii. Împreună cu bijuteriile de aur cu perle și briliante ale familiei.
Raritatea dicta valoarea, atât economică, cât și psihologică, afectivă, de căldură umană, a imaginii.
Pentru a vedea în culori și în mărime naturală tablourile venețienilor Albrecht Durer a trebuit să facă un drum în Italia și să rămână câteva luni la Veneția ca să le copieze..Până pe la mijlocul secolului al 19-lea, când a aparut fotografia, singurul mod de a oferi o idee..vizuală despre picturile din colecții sau muzee, erau desenele sau gravurile executate după ele.
A apărut apoi reproducerea fotografică. Alb-negru, apoi color. Tot mai perfecționată. Andre Malraux, entuziasmat, a lansat sintagma “Muzeul imaginar”, un muzeu alcătuit din albume cu reproduceri în culori care pun la dispoziția milioanelor de iubitori de artă imaginile operelor din toate timpurile.
Acum, datorită computerului și Internet-ului, visul lui Malraux a fost realizat cu asupra de măsură. Amatorul de artă găsește reproduse în “Cyberspace”, obiectele de artă din toate muzeele lumii. Mai nou, posesorii de computer personal conectat la Internet, pot primi zilnic pe poșta electronică, spectacole de diapozitive (slide-show-uri) de artă, pe pictori, pe teme, pe epoci sau stiluri. E un lucru foarte bun. Și totuși, are și un revers nu tocmai dezirabil. Reproducerile de artă, în culori, au fost reduse la rolul de piese sau “module” dintr-un spectacol de imagini, deobicei pe muzică (potrivită de multe ori ca nuca-n perete). Copiile foto după marile opere ale istoriei picturii au devenit simple poze. Material de amuzament, distracție, joacă de-a imaginile. Care, acestea, se derulează cu o repeziciune care nu îți dă timp uneori nici să citești titlul lucrării sau/și numele artistului. De fapt, acestea nici nu mai contează. Niște poze,colo. Color, clare. Luminoase. Totul oferit cu supra-abundență, repetitiv, cantitativ, banalizat, nu numai pe Net, peste tot, pe autobuze, tramvaie, ziduri, vitrine, T-shirt-uri, etichete ale sticlelor cu băuturi fine, cosmetice, bomboniere... Imaginile de artă devin simple semne vide, goale de semnificație. Gioconda este un simplu chip de femeie. Zâmbetul ? Ei,și? Ce-i cu asta ? Un chip. Nici frumos, nici sexy, nici VIP-ă. N-are aproape nici un haz. Iată o performanță de banalizare în bloc a imaginilor de artă: circulă pe Net o “creație” botezată “Femeia în pictură”. Pe muzică, of course. Spectacolul mediatic-digital e așa : capete de femei din pictura lumii trec prin dissolve unul într-altul, un portret de Botticelli se topește în altul de Renoir, apoi acesta devine o Madonă de Rafael care se preface în capul unei femei pictate de mâna lui Picasso, etc. Peste o sută de portrete celebre din pictura universală, unele fiind capodopere absolute, sunt folosite pentru o joacă, nostimă, să recunoaștem, rezultând un fel de lanț de animație în care defilează chipuri de femei frumoase, interesante, tipuri, coafuri, pălării, buze date cu ruj, zâmbete de toate felurile. Ordinea chipurilor de femei e dată numai și numai de asemănarea feței, frunții, ochilor, surâsului etc. Fiecare chip durează mai puțin de o secundă, n-ai timp să vezi decât foarte fugitiv, o fizionomie. Chipuri care se scug de-a valma, la grămadă, pe o muzică fără legătură cu nimic.
Democratizarea imaginilor de artă a condus inevitabil la vulgarizarea lor, la anihilarea a tot ce este valoros în imaginea de artă. Accesul instantaneu, extrem de facil, ieftin, gratuit, la comorile artei lumii se universalizează, se diversifică, se oferă aproape agresiv, în timp ce educația artistică, estetică, plastică a tinerilor este în grea suferință.
Se va spune că a a aduce întregul tezaur artistic al omenirii în casa fiecărui posesor de calculator este un lucru foarte bun, pozitiv, în sine. Așa este. Aceste imagini nu mai sunt apanajul unei elite (cum se spunea în limba de lemn). Ele ajung la sute de milioane de oameni, la marea mulțime a celor șapte continente. Dar din păcate, ajung la oameni după ce au fost anulate ca imagini de artă. Cine se mai uită la un Van Gogh de pe un T-shirt ? Ar fi și cam nepoliticos ori chiar indecent. Mai ales dacă purtătorul e o femeie. Van Gogh ? E o imagine oarecare printre milioane.
Prostul-gust globalizat și sub-cultura “legalizată”, statuată ca legitimă, a post-modernismului, justifică, explică și implică toate astea.
O imagine reprodusă în culori vii și fidele, e menită să fie obiect de contemplație îndelungă. Din păcate, în condițiile de agresiune mediatică, abia dacă i se aruncă o privire fugitivă. Media a luat locul meditației. Nerăbdarea, nervozitatea și automatismul vieții cotidiene din era electronică sunt tot mai puțin compatibile cu meditația, contemplarea, răgazul cufundării în adâncimile de mister ale unui tablou, ale unui poem, ale unui gând mare.
Am oare dreptul să cârtesc în fața unui fenomen care împlinește un vis al iubitorilor de artă, acela de a avea în casă picturile din toate muzeele lumii ? Poate nu, poate da. Nu știu. Mă gândesc că prețul plătit pentru venirea/ primirea în dar, în calculatorul personal, a capodoperelor artistice ale umanității, este poate, totuși, prea mare : sacrificarea acestora. Gratuitatea, în acest caz, se plătește scump. E un trist paradox al acestor timpuri: Supra-abundența se transformă în inversul ei, sărăcia. Penuria spirituală, intelectuală, sufletească, tot mai accentuată. Calitatea dispare în cantitate. Poate vor apare în viitor acele mijloace care să ferească de devalorizare/ anihilare/banalizare imaginile de artă din Internet. Au și apărut metode de a ajuta pe adevăratul amator de artă să analizeze/ contemple /adâncească valorile plastice și pictural-cromatice care alcătuiesc valoarea de ansamblu a unei opere. În site-urile din Net ale unor muzee se oferă un program de zoom care permite mărirea tot mai puternică și examinarea imaginii de foarte aproape, parcurgând un tablou pe fragmente, detalii, apropierea până în intimitatea lucrării, până la tușă, la pensulație, la materia picturală, la infime detalii de culoare. E un lucru extraordinar. Nici în muzeu, în fața originalului, nu ai acest privilegiu. Apropierea de un tablou e limitată. În afară de asta, în muzeu, timpul, rezistența fizică și capacitatea de receptare a privitorului sunt și ele limitate. Mai ales când ești într-un grup “organizat”, nu poți avea timpul “tău” de contemplare. Trebuie să te supui ritmului colectiv. După voi vine altă turmă de turiști, păstorită de un alt ghid. Timpul vostru s-a terminat. Trebuie să avansați.
Din obiecte de preț, căzând în regim de inflație, imaginile au ajuns o pacoste. Un mijloc de biciuire a ochilor și a nervilor. Cum să te aperi de tirania imaginilor ? Nu-i tocmai simplu. Imaginile ne domină prin ubicuitate, hipertrofie numerică, și un tot mai pronunțat caracter de șoc, de agresiune . Pentru a le scoate din banalitate, se apelează la supradimensionare, mișcări violente, culori stridente. Ca să devină tot mai greu de evitat, de nebăgat în seamă.
Moneda forte a imaginii de artă, reprodusă infinit repetitiv în Internet, se covârșește pe sine prin implozia și explozia numerică , prin progresie negativă, căzând tot mai jos sub zero. Inflația de imagini de tot felul amenință să ne îngroape. În Internet au fost depozitate până acum, câteva sute de miliarde de imagini foto. Numărul lor crește în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă. Inflația înseamnă devalorizare. A toate. Inclusiv a omului.
De la apariția fotografiei digitale, în fiecare casă “normală” au început să se adune sute și mii de fotografii. Fiecare eveniment petrecut într-o familie se lasă cu câte un album: de nuntă, de botez, de excursie, de aniversare, de Revelion. Albumele se arată deobicei musafirilor . Câte fotografii suportă aceștia ? Iar tu, când mai ai timp să revezi fotografiile făcute anul trecut în Anatolia sau la Eilat ? Câte albume poți depozita în casă ? Noroc că, mai nou, le depozităm în CD-uri. Într-unul singur încap câteva mii de fotografii. Când le mai vezi ? Câte mai poți să revezi din ele ?
E clar : ne confruntăm cu un tsunami imagistic. Exagerez ? Poate. Totuși, e destul să ieși pe un bulevard al unui mare oraș ca să simți fața agresivă a civilizației imaginii. Are loc, tot mai observabil, reducerea imaginilor la semne goale, sau și mai rău, la simple semnale optice, la stimuli vizuali care, aglomerați, ajung să se aglutineze într-un fel de zgomot indefinit, tot mai orbitor/ asurzitor. Prea multul senzorial orbește, asurzește, amorțește simțurile, insensibilizează, distruge organele de simț. Pragurile senzorial-perceptive sunt modificate în așa fel încât pentru a auzi o muzică, ea trebuie amplificată la decibeli demențiali, iar culorile, pentru a fi percepute, trebuie amplificate la intensitățile și ritmurile ucigătoare ale jeturilor de lasere .
Paradoxal, trist, îngrijorător: abundența tot mai agresivă, imagistică și auditivă, produce orbire și surzenie. Afectează însăși integritatea psihică a omului.
Sigur, trebuie să gândim pozitiv și să spunem, cât mai convinși și mai convingători: așa cum există în toate o cale de ieșire, o salvare, o supraviețuire se va găsi și aici. Cum ? Civilizația torențială a tehnologiei nu poate fi dirijată. “Progresul” electronic-digital nu poate fi stopat. Omului nu-i rămâne decât să se adapteze la noul mod de viață, mai exact la noile moduri de viață care se succed cu tot mai mare repeziciune. Excedându-l pe om. Acesta rămânând, bietul, mereu în urmă. Poate o adaptare în mers.
Poate nașterea unui nou tip de om, nemaivăzut pe planeta Terra. Altfel decât cel de acum. În spre bine ? În spre rău ?
“Vom muri și vom vedea”, cum obișnuia să spună regretatul poet avangardist Stefan Roll.