UN VEAC DE SINGURÃTATE
Gabriel García Márquez



,,semințiilor osândite la un veac de singurătate
nu le era dat o a doua șansă pe pământ.’’

Nu căutăm să identificăm neapărat în literatură răspunsuri,ci propriile întrebări.Efemeritatea ființei umane obsedează în viață și în viața transfigurată estetic,timpul fiind coordonata în jurul căreia gravitează întreaga existență.Bineînțeles,subiectul are capcanele și beneficiile sale și de aceea nu permite o abordare superficială.
Este ușor să vorbim despre ceas,de exemplu,ca obiect căruia i se atribuie timpul,ca să ne convingem de existența acestuia.Dar cum ar fi lumea fără ideea trecerii timpului,o lume aparent detașată de marile tulburări(la fel și de marile descoperiri),dar luată prin surprindere de forțele superioare(aproape malefice),izolând-o în univers?
Probabil că întrebarea a fost pusă,într-un fel sau altul,la un moment dat,de către toți scriitorii,dar Gabriel Garcia Marquez încearcă o abordare diferită a problemei.El reușește să înfățișeze lumea în incoerența și inconștiența ei;lumea ficțională a autorului întreține iluzia eternului,în timp ce se consumă lent sub povara propriilor greșeli sau a unor forțe aparent imperceptibile (timpul,singurătatea).
Tema este reluată în majoritatea operelor sale,dar romanul care îl recomandă pe Garcia Marquez drept unul dintre marii prozatori contemporani este ,fără îndoială, ,,Un veac de singurătate”(aducându-i premiul Nobel în 1982).
Romanul este o alegorie a omenirii care nu își poate depăși condiția,trăind ,,la mijloc de bine și rău.” Evenimentele prezintă viața lui Jose Arcadio,acțiunile sale îndrăznețe,temperate de prudența soției(Ursula),viața fiilor,nepoților și strănepoților lor, într-o aglomerare a detaliilor și a patimilor :iubire,ură,violență,sete de cunoaștere. Succesiunea generațiilor presupune și evoluția satului Macondo,domeniul mitic al lui Garcia Marquez,un spațiu izolat,înconjurat de ape. Numele noului spațiu are ,,o rezonanță supranaturală’’,pentru că îi apare în vis lui Buendia,ca un oraș din oglinzi.Planul profund al semnificațiilor ne duce cu gândul la un univers închis,care se autoreflectă și astfel,se autodistruge,prin izolare,prin neputința depășirii unor crize și a unor mentalități.
În această lume stranie,Timpul este, ,simultan,liniar și ciclic,obiectiv și etern,impregnând operei caracterul de ,,mit ascuns“.Debutul acțiunii coincide,de fapt,cu o reeditare a genezei și o promisiune a paradisului : ,lumea era atât de nouă,încât multe lucruri nici nu aveau încă nume iar pentru a le deosebi trebuia să le arăți cu degetul(…) Era într-adevăr un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise încă". Imaginea inițială,de bunăstare și fericire nu este decât iluzia celor care întemeiează un (micro)cosmos.Chiar numele familiei este o metaforă(,,buenos’’și ,,dia’’ însemnând,,zi bună’’),aflat în antiteză cu adevăratul destin al personajelor.
Figura imaterială a timpului fuzionează peste toate celelalte imagini ale operei,evidențiind efemeritatatea specific umană ;această forță implacabilă,înșelătoare,apare în roman ca suprapersonaj.Este prezent pretutindeni,pândește din umbră ființa,se dilată și se contractă,inducând în eroare personajele.
Timpul,prin imaterialitatea lui,nu îi poate speria pe acești întemeietori de lumi.Ei au orgoliul deschizătorilor de drumuri,substituindu-se, inconștient,divinității,ignorând și chiar desființând percepția asupra timpului cu atitudinea lor indiferentă.
Nu conștiința îi avertizează asupra consecințelor acestui sistem al duratelor,ci instinctul,autorul sugerând faptul că,fiind conștiente sau nu,toate ființele acestei lumi se supun acelorași reguli.
Lipsiți de viață spirituală,ei își construiesc lumea cu fața în jos,pentru că nu îi știu ordinea reală.În ciuda tuturor încercărilor de cunoaștere (descoperă magnetul, luneta, fotografia, cinematograful, instrumentele muzicale, mijloacele de navigație, electricitatea,trenul,traversând aproape toate etapele istoriei omenirii într-un singur veac de existență),eliberarea de sub tirania nevoilor primare și a credințelor primitive nu este posibilă.
Þiganii(fie ,,crainici ai progresului’’,fie ,,colportori vulgari de distracții’’) vin sporadic în Macondo,aducând obiectele necunoscute locuitorilor, prezentându-le ca pe niște ciudățenii,într-o atmosferă grotescă,de circ.
Singurul interesat de inovație și descoperiri este Jose Arcadio Bunedia tatăl, pe care fascinația încercată în fața progresului științific al lumii îl determină să-și piardă, în cele din urmă,simțul realității (ajunge să stea legat de un copac în fața casei pentru că la început era violent,apoi ,,toate îi erau indiferente’’). Ursula înțelege prevestiri sumbre în legătură cu finalul soțului,iar când acesta moare, ,,căzură atâtea flori din cer încât dimineața străzile erau acoperite de un strat gros,și a trebuit să fie îndepărtat cu lopețile și cu greblele ca să poată trece înmormântarea.’’ Aceste elemente fantastice se integrează firesc în roman,fie ca semn distinctiv al mentalităților primitive,fie ca o metaforă a familiei ,care reprezintă drumul spre cunoaștere al omenirii.Evenimentele își estompează astfel nota reală,ajungând până la granița cu neverosimilul (ridicarea la cer a lui Remedios,profețiile din pergamentele lui Melchiade,legăturile dintre vii și morți etc).
Personajele trăiesc într-un univers închis,(țiganii se orientează după cântecul păsărilor pentru a ajunge),iar legăturile cu exteriorul se dovedesc,de cele mai multe ori,nefaste.
Astfel,le este refuzat accesul la civilizație.Dar adevărata lor dramă este constituită de faptul că nu sunt conștienți de ,,pericolele”vieții;ei mai cred încă în acel timp primordial,amorf, fără orologii care să anunțe trecerea,într-o tinerețe veșnică.
Această stare a lucrurilor ne amintește de momentul originar,dar păcatul acestor primi oameni din Macondo este că ei înșiși se grăbesc,fără să știe cu certitudine unde.Sunt entuziasmați să descopere,să ia parte la toate acțiunile umane și ,amestecându-le,confundându-le,rezultă un produs hibrid al conștiinței imorale.
Singurătatea omului în univers sporește această impresie, ,,joaca’’ lui cu timpul afectându-l iremediabil.Cineva îi spune lui Aureliano că ,,ești mult mai bătrân decât pari’’,în timp ce pe Ursula, ,,proasta calitate a timpului o obliga să lase lucrurile făcute doar pe jumătate.’’ Timpul îi ajunge din urmă pe acești întemeietori de lumi,îi întrece și nu le mai dă răgaz pentru bucurii.De acum,singura posibilă este moartea.
Pentru Amaranta,,,moartea era o femeie înveșmântată în albastru,cu părul lung,cu un aer puțin demodat’’,dar fără nimic înspăimântător. Personificată, aceasta o anunță pe femeie că va muri ,,fără durere,fără frică și fără amărăciune’’.
Pentru alte pesonaje,moartea aduce un fel de halucinație(Jose Arcadio al Doilea moare peste pergamentele străbunicului său, ,,cu ochii larg deschiși’’), resemnare, sau, dimpotrivă,căutare febrilă a tainei,dar ideea nu înspăimântă,pentru că nimeni nu se așteaptă la o pedeapsă divină.
Dacă la început Ursula mărturisea că ,,n-am avut însă nici un mort(…)nu ești din nici un loc atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în pământ’’,apariția cimitirului în Macondo anunță un lung șir de înmormântări.Această prezență misterioasă,moartea,își face loc într-un spațiu unde timpul nu a fost niciodată neîndurător cu oamenii.
Nici unul dintre personaje nu își regretă viața(,,nu mă căiesc de nimic’’ mărturisește Buendia),nu au timp să-și explice aerul solitar,nu cred în Dumnezeu,nici în dragoste.Membrii familiei Buendia par condamnați să repete viata dezordonată și indecentă a strămoșilor.
Dragostea sfidează normele morale,fiind redusă la aspectul ei pur instinctual(,,se pomeni dus într-un loc de neidentificat,unde i se scoaseră hainele și unde fu rostogolit ca un sac de cartofi,unde fu întors pe față și pe dos într-o beznă de nepătruns’’.).Relațiile amoroase între rude se înscriu în mitul nașterii copiilor cu o coadă de porc.Cu toate acestea,incesturile nu lipsesc,chiar Ursula și Jose Arcadio fiind veri. Ridicolă ,grotescă sau incestuoasă, iubirea este în versiunea lui Garcia Marquez, un factor distructiv.Caracteristicile alterate ale acestui sentiment nu îi mai permit să apară drept o cale de salvare.
Feminitatea este ,în roman,echivalentă cu seducția.Nimic grațios ,elegant,cast în acest joc al atracției între bărbat și femeie.
Singurătatea(,,opusul solidarității’’,cum o definea însuși autorul) neamului Buendia este mai adâncă decât ar putea să o trădeze ,,aerul solitar’’ al descendenților. Ea este,în primul rând,una de ordine morală,pentru că nici un locuitor al satului Macondo nu este capabil să umple imensul gol al necunoașterii și al nepăsării.Mai devreme sau mai târziu,toți cei din neamul Buendia,devin ,,taciturni și iremediabil solitari’’,din diferite motive sau pur și simplu fără motiv.Este o boală care îi conduce către moarte,este vorba de singurătatea unor indivizi care nu își conștientizează destinul,trăind aleatoriu.Aceasta ajunge în cele din urmă o personificare, avem impresia că,ia pe rând,chipul fiecărui Buendia.Autorul ne sugerează că singurătatea ,,evolueză’’ o dată cu personajele,trece printr-o perioadă de ,,tinerețe’’ atunci când nu este conștientizată încă de purtătorii ei,maturitate, când îi împinge la fapte iraționale sau la căutarea disperată a unor soluții și bătrânețe,în momentul în care oamenii săi ajung să resimtă acut granițele rigide ale timpului și inutilitatea.
Ea poate proveni din imposibilitatea adaptării la civilizație,din lipsa cunoașterii,a sentimentului autentic.Esteticul este anulat din viața personajelor,în toate variantele sale.Astfel,personajele lui Garcia Marquez nu au nici un punct de sprijin:căderea în vid este totală,fără posibilitate de salvare.
Ursula afirma cu îndreptățire :,,copiii moștenesc nebuniile părinților lor’’,având toți ca semn distinctiv aerul straniu și solitar.De asemenea,de la generație la generație,numele se repetă mereu,încurcând planurile până la suprapunerea duratelor. Generațiile neamului Buendia nu prezintă tipuri umane sau psihologii bine definite , ci evidențiază prezențe epice care trăiesc sub semnul neobișnuitului(de exemplu,Rebeca obișnuia să mănânce pământ sau varul de pe pereți). La un moment dat nu ne mai dăm seama ce fel de relație de rudenie există între ei ,dacă este vorba,într-adevăr,de mai mulți indivizi sau de unul singur,prelungit în imoralitatea sa. Nu mai știm dacă personajele au propriul destin sau le surpindem trăind o poveste deja spusă, ,,de parcă lumea s-ar învârti în loc’’,cum remarcă Ursula.
Ursula Buendia, ,,această femeie cu nervii tari(…)care părea pretutindeni prezentă’’,cunoaște foarte bine familia și o conduce cu o voință puternică în momentele în care i se cere intervenția.Ea poate chiar să prezică comportamentul urmașilor.
Fire conservatoare,respinge orice noutate ,văzută ca un fel de blestem. Aceasta nu este atât dovada unui primitivism,cât a încercării diperate de a păstra anumite valori ale oamenilor simpli,aflați într-un fel de intimitate cu natura.Soțul ei,însă, are idei total opuse,fascinat de invenții și cercetări,fiind un încurajator al dezvoltării și al inovației,conștient că trăiește încă într-o lume inferioară :,,se petrec în lume lucruri extraordinare,îi spunea el Ursulei.Nu mai departe decât dincolo de râu se găsesc tot felul de aparate magice,în timp ce noi continuăm să trăim ca măgarii.’’
Jose Arcadio imaginează un alt spațiu ,în afara celui cunoscut,atât de aproape și atât de inaccesibil .El nu are însă cheia descoperirii acestuia,rămânând izolat într-o lume care își pierde,treptat.atribuțiile sacre.Buendia speră că va fi ajutat de Melchiade,un țigan preocupat de descoperiri,dar acesta moare înainte de a-i dezvălui secretul ieșirii definitive din Macondo.
Ursula, ,,în singurătatea de nepătruns a bătrâneții ei’’, este cea care luptă să-și păstreze luciditatea,apărându-și principiile chiar în vremurile tulburi ale războiului.Stăpână pe sine,având concepții simple,respectând legile nescrise,ea este cea care își dă seama că neamul Buendia nu va găsi niciodată ieșirea din cercul vicios al destinului .
Ea este singurul personaj care realizează că se întâmplă ceva cu timpul:,,nu numai copiii creșteau mai repede,dar și sentimentele evoluau altfel.’’..Întorsătura nefastă pe care o iau lucrurile îi dau senzația că inima sa este stăpânită de o forță străină,un fel de gânganie.,,covârșită de povara celor o sută de ani ai ei’’.
Evenimentele care aveau să dea lovitura de moarte satului Macondo’’se precipită în final,anunțând fatalitatea care urmărise dintotdeauna neamul Bundia,cei care ,,nu mureau de boli’’,ci în împrejurări neobișnuite,chiar absurde,fără nici un fel de teamă.
Sfârșitul neamului Buendia și al satului este anunțat de o ploaie care a durat patru ani,unsprezece luni și două zile’’,ploaie care face legătura cu potopul biblic :,,Macondo era în ruine.Pe străzile înămolite rămăseseră mobile dezarticulate,schelete de animale acoperite de crini roșii,ultimele urme ale hoardelor de străini care fugiseră din Macondo într-o sminteală asemănătoare cu aceea de la venirea lor.’’
Numai că aceasta nu îi va nimici pe locuitori,doar îi va ,,ține la adăpost de orice pornire pătimașă’’,insuflându-le ,,seninătatea spongioasă a lipsei de pofte.’’Tot în această perioadă,Ursula își pierde complet simțul realității ,,începe ,,să confunde timpul prezent cu anumite perioade îndepărtate din viața ei.’’,într-o ,,buimăceală atât de absurdă.’’.
,,Nepăsarea oamenilor contrasta cu voracitatea uitării’’,Macondo transformându-se iremediabil într-o ruină de nerecunoscut,odată cu decrepitudinea care ajunsese din urmă neamul Buendia.
,,În timpul unui veac de îndelungată răbdare’’,se succed fragmente disparate din viața personajelor,care îmbinate,reflectă omul în efemeritatea și rătăcirile lui.
Finalul aduce sfârșirea neamului Buendia,o dată cu moartea lui Aureliano,care își descifrează viața din pergamentele lui Melchiade :,,stătea scris că acea cetate a oglinzilor va fi ștearsă de vânt și alungată din memoria oamenilor(…)Tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna și avea să rămână pe vecie nerepetat,căci semnțiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dat o a doua șansă pe pământ.’’
Modul concentrat de expunere al evenimentelor,prin intermediul narațiunii(descrierea este folosită rar,iar dialogul aproape că lipsește din acest roman-povestire), ,,îmbulzeala’’ descendenților neamului Buendia,cu viața lor tumultoasă, asigură coerența și expresivitatea deosebită a textului.Replicile sunt puține și tensionate,iar punctele de vedere se succed într-o imagine completă a acestor solitari.Ritmul narativ imprimă evenimentelor un anumit ton și un dinamism specific. Naratorul omniscient condensează detaliile ca să putem distinge esențialul printre atâtea evenimente mărunte și generații succesive.
Un statut aparte îl deține planul temporal; în afară de faptul că acțiunea se derulează pe o perioadă de o sută de ani,observăm că evenimentele se succed în funcție de structura ciclică a timpului:,,timpul nu trece,ci se învârtește în loc“ ,pentru că aspirațiile și semnele distinctive ale neamului Buendia sunt reluate de la o generație la alta.
Sunt folosite evocări(cum este cea a originilor),anticipări,astfel încât cititorul are plăcerea să descopere lumea ficțiunii din mai multe unghiuri :fie din trecut către viitor,fie invers ;evenimentele nu se petrec succesiv,sunt ,,răscolite’,amestecate , ‘se aleargă’,sunt cu totul răvășite,fără a da însă senzația de dezordine,ci pe aceea că lectorul le poate urmări în același timp. Pe măsură ce narațiunea înaintează, durata cunoaște și suferă diferite avânturi : personajele încearcă imoralitatea prin boala insomniei, urmată de amnezie ; apoi, eroii asistă la deteriorarea progresivă a timpului sau încearcă să-și supună temporalitatea, corelând principalele acte de voință cu momentele esențiale ale existenței ; finalul romanului integrează timpul individual în varianta lui colectivă, în durata eternă.
Stilul în care este redactat romanul oscilează permanent între realismul descrierilor secvențelor războinice ( campaniile militare ), lirismul derivat din sentimentul naturii ( veranda cu begonii a Ursulei ) și notațiile despre spectacolul grotesc al erotismului ( viața lui Pilar Ternera ). Aspectele acestea nu există decât alternându-se reciproc, subminând ideea de frumos și candoare. Garcia Marquez ,,se ia la întrecere,de la egal la egal,cu realitatea însăși,să încorporeze romanului tot ceea ce există în comportamentul , memoria, fantezia sau coșmarul oamenilor,să facă din narațiune un obiect verbal care să reflecte lumea așa cum este ea:multiplă și oceanică.”(Mario Vargas Llosa)
Critica literară a situat formula epica a romanului în categoria ,,suprarealismului folcloric și a realismului magic`` , tocmai datorită acestei coexistențe de elemente care asigură și originalitatea cărții . Cheia pentru înțelegerea alegorică a întâmplărilor o oferă autorul însuși:„evenimentele(…) ne dau într-o parabolă, nu numai în planul destinelor unui popor, ci în însăși psihologia oamenilor imaginea unei lumi sfâșiate, instabile; consecințele inerente ale colonialismului și mai ales ale subdezvoltării determină o serie de angrenaje absurde, iraționale ".
Destrămarea satului:,,Macondo era un vârtej îngrozitor de praf și dărâmături vânturate de furia acestui uragan’’accentuează ideea că această civilizație reface o parte din mitul biblic,fiind vorba despre Om ca ființă în univers,cu puterea lui de a întemeia și distruge lumi interioare și exterioare. Personajele nu au nici un fel de neliniște existențială și de aceea sfârșitul lor nu poate fi interpretat ca unul tragic.Tragică ,în esența ei,rămâne ideea în jurul căreia gravitează textul : singurătatea iremediabilă a ființei umane fără punct de sprijiin.



Diana Lorena Þugui,
Cls a XI a

Revista ,,Litere