Viața ne crește cu dureri și bucurii locuind în sine împreună și ar fi bine ca fragmentul de existență în care ne încadrăm să avorteze doar moartea.
Nu trebuie să lăsăm loc pentru neliniște, pentru asfințit, pentru negru, pentru finitul efemer, pentru necuvânt, pentru temeri, pentru întuneric, ci doar cuvântul “iubire” să locuiască mereu în noi.
În spațiul iubirii este loc în același timp de tăcerea care ascunde și de zbuciumul care acuză, de neîncredere care duce la gelozie și de îndoială care distruge liantul dragostei, iar toate împreună generează despărțirea.
Tăcerea ce rupe dialogul intim se așterne în spațiul despărțirii, populat cu regrete și suferințe, însă și de o dorință inefabilă de libertate.
Timpul diluează substanța iubirii, scutură umbrele încărcate cu imaginea partenerului, crescute nefiresc și sălbatic peste limitele ființei, ca o iarbă uscată sufocând sufletul și care se mistuie în focul sentimentelor.
Iubirea fără fisuri, fără neînțelegeri, desăvârșită, deplină, este un ideal și nu o realitate ontologică, un simulacru al fericirii și nu o trăsătură sau principiu gnomic al acesteia.Ne clonăm iubirea cu speranțe și idealuri, în lupta dintre ispită și conștiință, dintre letargie și voință, pentru a pătrunde iubirea până la esență.
Dragostea ruginită de suferință și uitare ridică un gard de sârmă ghimpată în jurul singurătății.Se refugiază în privire unde aprinde lumina, destrămând umbrele din suflet, care acopereau un vis gingaș.
Reversul iubirii desăvârșite, complete, ce are similitudini cu fericirea, este iubirea ce degradează, fiind o plăcere de a te lăsa locuit de vicii și voluptăți, întinsă promiscuu în corp , ca un drog al cărnii și instinctului.În acest caz iubirea devine un joc carnal cu sentimentele, ce degenerează într-un joc al urii frumos ambalate și servite cu complimente false între parteneri, a cărei otravă este dăruită cu zâmbetul pe buze.
Iubirea este un semn de carte pus la pagina în care doi îndrăgostiți fac dragoste, cu voluptatea scursă în așternuturi.O iubire consumată până la prăsele se extinde spre extremele paroxistice , acolo unde materia dorinței se încarcă cu patimă și extaz.
Dorința noastră de a ne amesteca fluidele prin sărut, de a intra unul în altul și de a ne descărca în extaz, când corpul emite celule endorfine, o avem oricând zărim o femeie languroasă și lascivă, și se consumă în fantezie , cu imaginația orbitând în jurul femeii până este absorbită de actul carnal.Dacă nu ar exista sexe, nu ar exista atâtea drame, însă nu am cunoaște o dimensiune importantă a existenței, dimensiunea iubirii.
Minciuna în iubire lasă răni ale erorii într-o minte credulă, pictează cu negru adevărul dragostei, este un simulacru de adevăr artificial dezvoltat dintr-un interes personal.Este descoperită însă de oamenii conduși în viață de forța logicii și a rațiunii și tăiată de lama adevărului frust.
Când fiecare iubire este acoperită doar de un mare semn de întrebare , ea devine o spirală spre abisul interior, dezorganizând existența concentrată exclusiv către efectele negative ale dragostei, cu eul împrăștiat de îndoieli crase, cu personalitatea dizolvată de mirajul iubirii și cu sufletul rupt de decepții și dezamăgiri.
Dacă iubita scoate câteva litere din alfabetul iubirii, acestea pot forma cuvântul “trădare”.
Căutând iubirea dincolo de liniște și încredere, descoperi un spectru care se mișcă prin imaginație printre sinapse încărcate cu zbucium și îndoieli, încercând să iasă din jocul dragostei pe care l-a pierdut.
Efectele iubirii pot fi devastatoare și își pot lăsa stigmatul de plumb topit în inimă , de aceea mă întreb dacă nu este mai înțelept și chibzuit să duci o viață liniștită fără femei, decât una zbuciumată , punctată de clipe scurte de fericire și momente lungi de suferință , alături de ele.