“Teologia este o știință pozitivă și, ca atare, absolut diferită de filosofie.”
“În calitate de știință pozitivă, teologia se situează din principiu mai aproape de chimie și de matematică decât de filosofie.”




Martin Heidegger este poate figura filosofică cu cea mai mare influență în secolul XX, definit ca filosoful care se întrebă mai mult decât cel care oferă răspunsuri, el a devenit celebru și pentru pasiune constantă care a arătat-o unei probleme fundamentale a filosofiei: interogația privitoare la ființă.
Martin s-a născut în orășelul german Meßkirh în 26 septembrie 1889, dintr-o familie de oameni credincioși, tatăl era de meserie dogar și paracliesier la biserica romano-catolică și va muri în 1924, iar mama va deceda în 1927, când va apărea și prima ediție din “Ființă și Timp”, având la căpătâi un exemplar al acestei cărți, dăruit de Martin. La recomandarea preotului catolic, în 1903, Biserica va lua sub aripa ei protectoare pe tânărul Martin la seminarul din Konstanz, fapt ce-i va mândri peste poate părinți. Începând cu intrarea la seminar va începe și dependența financiară a lui Martin față de Biserica Romano-Catolică, mai ales că va fi susținut și în primele semestre de teologie la Freiburg, Rüdiger Safranski observă că este posibil ca acestă dependentă să-i cauzeze ulterior o puternică repulsie față de sistemul instituțional catolic, și chiar mai mult, să se alăture mișcării naziste pentru a contribui la contracararea puterii Bisericii de la Roma: “Chiar după ce începuse să se desprindă de Biserică, în adâncul ființei sale, Heidegger a rămas atașat de lumea catolică. Trebuia să se conformeze, ceea ce I se părea umilitor – fapt pe care nu i-l va putea ierta acestui sistem al catolicismului, așa cum l-a numit el. Acest sistem instituțional care își promova interesele politice în viața publică l-a degustat într-atât, îcât, mai târziu, a simpatizat cu mișcarea nazistă, o mișcare cu o orientare anticlericală.”
După ce-și va susține bacalaureatul, în 1909, va dori să intre în ordinul iezuiților, al Societății lui Iisus, lucru care se va și întâmpla, însă numai pentru două săptămâni, cât a durat și perioada de noviciat, fiind trimis acasă pentru că s-a plâns de dureri cardiace. Aceleași tulburări aveau mai târziu să-i întrerupă și pregătirea preoțească.
În timpul studenției sale teologice se va alătura unei mișcări catolice antimoderniste încercând să se integreze în spiritul acesteia. Este important de menționat că a existat o carte care îi va marca parcusrul intelectual, este vorba de volumul: Despre multipla semnificație a ființei Aristotel de Franz Brentano, dascălul lui Husserl și unul dintre întemeietorii fenomenologiei. Brentano se întreba: dacă Dumnezeu există, ce înseamnă atunci acest “există” ? Este oare o reprezentare a minții noastre ? Se află oare în lume, ca esență a ei, ca suprema ei ființă ? Conștiința existenței lui Dumnezeu nu poate fi verificată în obiectele reale ale experienței noastre, dar nu se bazează nici pe noțiuni generale abstracte ca “bunul suprem”, “ființarea supremă”, etc. Brentano zice că Dumnezeul în care credem nu e acel Dumnezeu pe care vrem să-l deducem pe calea abstracțiunii din bogăția ființării.
În 1911, Heidegger va trece printr-o criză spirituală, ce se va termina cu reprofilarea interesului de studiu, acesta înscriindu-se la Facultatea de Științe ale Naturii, la matematică, fizică și chimie, pregătindu-se și pentru un doctorat în filosofie
Trebuiesc menționate și încercările pe care le va face tânărul filosof german, pentru a obține câteva burse de studiu, către ierarhii Bisericii Catolice, în 1913: “Subsemnatul, preasupus, îndrăznește să adreseze Eminențelor lor..., rugămintea umilă de a-I acorda o bursă... Subsemnatul, preasupus, are intenția să se dedice studiului filozofiei creștine și să urmeze calea carierei academice. Pentru că subsemnatul trăiește în condiții fizice foarte modeste, ar fi extrem de recunoscător Eminențelor lor...” Același tip de scrisoare o va adresa și în 1916: “Subsemnatul , preasupus, este veșnic recunoscător Eminențelor lor, din capitulul arhiepiscopal pentru deosebita încredere acordată, și încearcă să pună opera sa științifică de o viață în slujba valorificării bagajului de idei ale scolasticii, în sprijinul luptei spirituale a viitorului pentru salvarea idealului de viață creștin-catolică.” Aceste scrisori nu vor rămâne fără urmări în viața spirituală a filosofului german, pentru că îi umplu de amărăciune sufletul, și îi cresc resentimentele față de cei care îl condiționează să fie fidel doctrinei catolice.
Despărțirea de sistemul catolic se va produce după 1919, dar nu se va detașa de creștinism și metafizică pe care vrea să le interpreteze într-un sens nou, mai aproape de gândirea protestantă. La începutul anilor '20 ține prelegeri despre Sfântul Augusti, Luther, Kierkegaard, în mare parte nepublicate. Heidegger interpretează un pasaj din Epistola I către Tesaloniceni, unde apostolul Pavel spune : “Cât despre vremi și soroace, fraților, n-aveți trebuință să vi se scrie. Pentru că voi înșivă știți foarte bine că ziua Domnului va veni ca un fur noaptea.” În mod paradoxal, Dumnezeu este la fel de indisponibil ca și timpul, iar pentru gânditorii profund religioși, spune Martin Heidegger, Dumnezeu devine un nume pentru misterul timpului.
Heidegger se simte apropiat de un mare teolog protestant, Karl Barth, care și-a desemnat teologia, drept o teologie a crizei, pentru că există o “ridicare a mâinii împotriva lui Dumnezeu”, iar Dumnezeul culturii a intrat în criză și în război.
Martin moare în 26 mai 1976, cerând ca să I se facă o ceremonie religioasă la Meßkirch, și este interesant de știut dacă s-a împăcat cu Biserica, Max Müller spune că de multe ori, în drumețiile lor, Heidegger obișnuia să intre în biserici și capele și să-și înmoie degetele în apă sfințită și să se încline. “Odată Müller l-a întrebat dacă aceasta nu înseamnă inconsecvență, de vreme ce se distanțase de dogmele Bisericii, Heidegger i-a răspuns: «Trebuie să gândim istoric. Și acolo unde oamenii s-au rugat atât de mult, divinul este aproape într-un chip deosebit.» ”
Este important de menționat pentru tema de față o conferință pe care a susținut-o Martin Heidegger, în 1927, este vorba de “Fenomenologie și Teologie”. Studiul își propune să cerceteze istoria conceptului de “filozofie științifică”, filozofia ca “știință a ființei” (ontologia) și aserțiunea că filozofia nu este o știință.
În ceea ce privește prima parte a problemei trebuie spus că în antichitate termenul de filosofie era echivalent cu cel de știință și chiar după apariția mai conturată a celorlalte discipline a rămas știința prin excelență. Lucrurile au rămas așa până în secolul XIX, la Hegel, cel care considera că filosofia se referea la întregul cunoașterii autentice și supreme. Pentru Husserl, filosofia este știința absolută și înțeleasă ca fundament al științelor și deci “știință universală”. Dacă în această conferință Heidegger vorbește și el de filosofie ca “știință a ființei”, începând cu anul 1929, anul prelegerii Ce este metafizica ? ideea unei filosofoo științifice sau a unei filosofii înțelese ca știință este abandonată cu desăvârșire.
A doua chestiune ce presupune filosofia ca “știință a finței” și se bazează pe un sistem de diferențe esențiale: între ființare și ființă, între ontic și ontologie, între științele ontice (fizică, zoologie, ontologie, teologie matematică) și unica știință ontologiă – filosofia: “știința despre ființă, ontologia, necesită din principiu, o mutare a privirii, orientate către ființare, o mutare de la ființare la ființă, rămânând totuși ca ființarea să fie păstrată în raza privirii, neîndoielnic, însă, în vederea unei atitudini modificate.... Teza noastră poate fi acum formulată astfel: Teologia este o știință pozitivă și, ca atare, absolut diferită de filosofie.”. Raportul dintre filosofie și teologie este văzut aici de Heidegger nu este unul ca acela dintre două domenii înrudite, ci unul care presupune distanța dintre ontic șio ontologic, dintre o știință a ființări și filosofie ca știință a ființei.
Obiectul teologiei nu există, cum există de exemplu în cazul zoologiei sau al chimiei, ci este instituit o dată cu credința; obiectul teologiei este o proiecție a credinciosului și nu poate exista în afara credinței: “Teologia este știința credinței.... Ea este știința a ceea ce este dezvăluit în credință, adică a obiectului credinței. Obiectul crediñței nu este ceva care presupune doar acordul nostru, ceva de ordinul unui complex de propoziții despre fapte și întâmplări care nu pot fi înțelese pe cale teoretică, dar care, în schimb, pot fi însușite tocmai prin acest acord.”
Teologia este o știință pozitivă și prin aceea că analizează comportamentul credinciosului și sentimenul credinței, motivează credința și o îndreptațește chiar din ea însăși. Prin faptul că teologia pretinde că este o știință ontică prin excelență nu mai are nevoie de filosofie. Știința pozitivă despre credință nu are nevoie de filosofie pentru întemeierea și dezvăluirea decisivă a pozitivității ei, adică pentru dezvăluirea cristității. Teologia are nevoie de filosofie numai în privința științificității ei. Rolul filosofiei este aici unul limitat și constituie doar un sprijin.
Deosebirea dintre filosofie și teologie este așa de mare încât nu există o corespondență satisfăcătoare între cele două, iar alăturarea celor două discipline în încercarea de a realiza un compromis pentru cei împăciuitori este de domeniul irealului: “.... nu se poate vorbi despre existența unei filosofii creștine, căci ar fi ca și cum am vorbi despre «un fier din lemn». Dar tot așa nu se poate vorbi despre existența unei teologii neokantiene, de o teologie care derivă din filosofia valorilor sau de o teologie fenomenologică. Fenomenologia nu este niciodată altceva decât denumirea acelui procedeu al ontologiei care, prin esența sa, se deosebește de procedeul tuturor celorlalte științe pozitive.” Filosofia are pretenția că surprinde prin profunzimea interogării esența întregii existențe, însă nu poate susține că mai poate oferi unitatea istorică a disciplinelor academice: “Domeniile științelor sunt cu desăvârșire separate între ele. Felul în care ele își abordează obiectul este fundamental diferit. Această puzderie de discipline dezbinate nu își mai află astăzi o unitate decât datorită organizării tehnice a universităților și a facultăților; ea nu își păstrează o semnificație decât prin caracterul practic al scopurilor pe care le urmăresc diferitele specialități. În schimb, a pierit înrădăcinarea științelor în temeiul esenței lor.”
Se poate pune întrebarea dacă se mai poate numi filosofia o știință dacă există o așa de netă și distinctă deosebire între celelalte discipline și filosofia ? Nu se pot naște confuzii și interpretări greșite, dacă denumim filosofia “știința ființei”, iar celelalte domenii “științe ale ființării” ? Pentru a evita confuziile și nelămuririle care s-ar isca din această chestiune, mai târziu între 1929-1930, Heidegger va vorbi chiar despre “neștiințificitatea” filosofiei, spunând limpede că esența filosofiei nu poate fi determinată prin comparație cu știința, cu arta sau cu religia. Încercarea de “ridicare” a filosofiei la rangul de știință, chiar dacă este știința absolută nu face decât să “degradeze esența intimă a filosofiei”


1 Martin Heidegger, “Fenomenologie și teologie” în Repere pe drumul gândirii, traducere din germană de T. Kleininger & G. Liiceanu, București, editura Politică, 1988, p. 406.
2 Ibidem, p. 407
3 Rûdiger Safranski, Un maestru din Germania, Heidegger și epoca lui, traducere din germană de Ileana Snagoveanu-Spiegelberg, București, editura Humanitas, 2004, p. 12.
4 Ibidem, p. 19.
5 Ibidem, p. 33.
6 *** Filosofia în secolul XX, vol. I, (Fenomenologia, Hermeneutica, Filosofia existenței, Teoria critică), coord. Anton Hügli, Poul Lübke, traducere de Ghe. Pascu, A. Apostol, C. Lupu, București, editura ALL, 2003, p. 134.
7 Rûdiger Safranski, op. cit., p. 54.
8 Ibidem, p. 54.
9 Otto Pöggeler, Drumul gândirii lui Heidegger, traducere din germană de C. Cioabă, București, editura Humanitas, 1998, p. 138.
10 Rûdiger Safranski, op. cit., p. 112.
11 Ibidem, p. 423.
12 Martin Heidegger, Fenomenologie și Teologie, în Repere pe drumul gândirii, traducere din germană de T. Kleininger & G. Liiceanu, București, editura Politică, 1988, p. 395.
13 Ibidem, p. 400.
14 Ibidem, p. 412.
15 Ibidem, p. 423.
16 Idem, Ce este metafizica ? în Repere..., p. 33, sq.
ă