Povestea lui Grigore Ventura despre evenimentele petrecute pe traseul Capșa - Cotroceni - Băile Mitrașevschi pare ruptă dintr-o fantasmagorie și nu e de mirare că autorul ei a evitat toată viața să-i dea greutate prin publicarea într-un ziar sau o revistă. La toate provocările prietenilor, Ventura a ridicat din umeri și a continuat să povestească acest episod în stînga și-n dreapta, uneori cu variante prescurtate, așa cum se păstrează în memoriile diverselor persoane. Chiar dacă prima relatare pe larg a acelei după-amieze, în care este citată opinia unui presupus participant direct la evenimente, a apărut abia în 1911, sub semnătura lui Al. Ciurcu (D 31), sîntem obligați și azi să luăm în considerare povestea lui Ventura, chiar dacă nu înțelegem cum de ea a reușit să se impună ca fiind redarea exactă a realității.
Să nu uităm că Ventura era redactor chiar la ziarul lui Galli, „L’independence roumaine”, și că Eminescu a scris textul „Pentru libertatea presei...”, din 29 iunie 1883 (de fapt, din 28 iunie), în care protesta față de interzicerea publicației respective și exilarea patronului! Așadar, cu certitudine, cînd Eminescu a venit la Capșa, Ventura știa conținutul articolului scris de acesta în „Timpul”. Faptul că, în toată relatarea sa, nu scoate o vorbă despre atitudinea lui Eminescu, naște noi întrebări atît asupra prezenței lui Ventura la Capșa, cît, mai ales, asupra autenticității relatării sale despre ceea ce spune că s-a întîmplat acolo.
Trebuie subliniat faptul că, la vremea aceea, nu erau cunoscute detaliile de care dispunem noi astăzi. Știm că povestirea lui Ventura a apărut abia în 1911, „Însemnările zilnice” ale lui Maiorescu în jurul anului 1930, scrisorile Liviei Maiorescu în 1937, scrisoarea lui Constantin Dimitriu către Mihai Brăneanu mult mai tîrziu, iar documentele din Arhiva Serviciilor secrete austriece abia acum cîțiva ani. Contemporanii acelor ani ar avea, deci, în parte, o scuză că nu au putut să afle adevărul despre întîmplările din ziua de 28 iunie 1883. Noi, însă, generațiile ultimilor 50-60 de ani nu vom fi iertați niciodată dacă nu lămurim deplin această crimă comisă împotriva lui Eminescu. Cu atît mai puțin aceia care au primit cu ostilitate eforturile unor cercetători, precum Theodor Codreanu sau Nicolae Georgescu, de a scoate din conul de dezinteres evenimentele din vara anului 1883.
Înainte de a analiza punct cu punct povestea lui Ventura, să trecem în revistă alte patru relatări despre acea fatidică zi.
CONSTANTIN DIMITRIU: „Cît despre Eminescu nu mai încape speranță de îndreptare.
Cum a auzit că fratele tău – acum cîteva săptămîni -, în loc să plece, a luat bani din toate părțile, umbla agitat ziua-noaptea, cheltuia, iar împrumuta bani etc și de plecat acasă, nu putea. Avea groază. Însuși a prevestit pe unii amici, să îngrijească de el, că-și va perde mințile.
În cele din urmă brusca pe toată lumea. A amenințat cu revolverul pe Miulescu în prezența lui Ciuflecu; Simțion, inginerul la care stetea mai mult, a observat că nu e lucru curat, noi nu-l mai vedeam, căci el avea concediu de plecare. Eminescu simțindu-se însuși decăzînd a simțit totodată că vor fi siliți cei de lîngă el să-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns. Își rupse toate hainele, aruncîndu-le în apă. Cînd s-au dus acolo cu autoritatea, doctori etc, el s-a luptat contra tuturor; a fost și Ocăș; l-au pus în fine în cămașa de forță și l-au dus la Șuțu, unde amicii au să plătească 300 fr. pentru el. Acolo îl vizitează mai des Ocăș, ducîndu-i rufe; acum doctoru’ nu mai primește pe altcineva, zicînd că face rău pacientului. El tot aiurează despre cîte în soare și lună!
Are insomnie – deci nu va suferi mult timp!” (D 86)
NICOLAE PETRAȘCU: „Întors la București, în ziua de 28 iunie, după cîteva nopți de insomnie care îl neliniștiră și îl obosiră Eminescu dădu cel întîi semn de nebunie, vorbind cuvinte fără șir, făcîndu-le să rimeze între ele și nemairecunoscînd pe nimeni.
Gazda lui, alarmată încă de la 5 ore dimineața, înștiință amicii care văzîndu-l pierdut, îl conduseră și-l instalară în ospiciul Caritatea al d-rului Șutu din București” (D 81).
IOAN SLAVICI: „În timpul acesta a scris Doina anume pentru inaugurarea statuiei lui Ștefan cel Mare, la care a și asistat în o stare sufletească prin care a pus pe mulți pe gînduri.
După examene eu trebuia să plec fără de întîrziere la Viena ca să consult medici, iar de acolo la băile ce-mi vor fie recomandat, și vorba era ca Eminescu să plece și el în Moldova ca să-și aducă fratele bolnav.
Cînd era însă să-mi iau rămas bun de la dînsul, el a început să-mi facă imputări pline de amărăciune că profit de ocaziune ca să-l părăsesc în niște împrejurări atît de grele pentru el. În zadar îi spuneam că sunt alții care țin la el și pot să-i fie de mai mare ajutor decît mine: el nu mă lăsa să plec.
Un singur mijloc îmi rămînea ca să-l liniștesc : să-i cer un serviciu prietenesc, o dovadă de dragoste.
- Uite, i-am zis, am să-l rog pe d-l T. Maiorescu ceva și nu pot să mă duc acum pe la dînsul, te rog să-i duci un bilet din partea mea.
Rugam în bilet pe d-l T. Maiorescu să-l observe bine pe Eminescu, căci mie mi se pare greu bolnav. Era prea tîrziu.
La d-l T. Maiorescu el s-a stăpînit, dar s-a dus apoi să ieie o baie ca să-și potolească nervii și de la baie a fost dus la casa de sănătate” (D 79).
LIVIA MAIORESCU: “Când a înnebunit, a venit la noi, la zece l-a îmbrătișat pe D. Maiorescu tremurând, ne-a dus înaintea statuii lui Hermes și a lui Jupiter din salonașul d-lui M. cu lacrimile în ochi, cu mâinile întinse ca de binecuvântare a rostit cu glas nenatural: „Þineți minte. Ei se vor întoarce pe pământ și va renaște fericirea”. Săracul de el, apoi a cerut 2 lei pentru birjă, a plecat și de acolo l-au dus la Șuțu. Pe când era internat, tot sta la fereastră și scuipa când vedea pe cineva” (D 24).
Se observă că în toate cele patru relatări, provenite de la oameni apropiați de Eminescu, lipsește episodul de la Capșa, deși povestea lui Ventura devenise foarte cunoscută după publicarea articolului lui Al. Ciurcu! De asemenea, Nicolae Petrașcu și Livia Maiorescu sar și peste întîmplările de la Mitrașevschi, după cum Slavici, Constantin Dimitriu și aceeași Livia omit biletul primit de Maiorescu de la Ecaterina Szöke Magyarosy Slavici. În scrisoarea lui Constantin Dimitriu către Mihai Brăneanu apare un alt episod în care Eminescu „a amenințat cu revolverul pe Miulescu în prezența lui Ciuflecu” (D 86), dar nu se face nici cea mai mică referire la amenințarea lui Eminescu față de doamna Capșa! Mai observăm că Petrașcu adaugă un delir al lui Eminescu, declanșat dimineața în casa lui Slavici, unde sta poetul, în urma căruia Eminescu n-ar mai fi recunoscut pe nimeni, iar Livia Maiorescu adaugă comportamentul poetului cînd a fost dus la spitalul de nebuni, unde scuipa către oricine trecea pe lîngă el. În aceste patru relatări ale episodului petrecut în 28 iunie 1883, ne atrage atenția faptul că ele par a fi povestite de cineva care le-a auzit de la altcineva, deși, cel puțin în cazul lui Slavici și al Liviei Maiorescu, ar trebui să avem mărturii directe.
Constantin Dimitriu ne oferă, cronologic, cea mai apropiată relatare despre evenimentele din 28 iunie 1883. În scrisoarea pe care acesta o expediază în 16 iulie 1883 lui Mihai Brăneanu, redactor șef al „României libere”, Dimitriu are cîteva precizări extrem de interesante, care pot lămuri multe dintre semnele de întrebare care apar în celelalte relatări. Pe de o parte, scrie Dimitriu, Eminescu „a simțit... că vor fi siliți cei de lîngă el să-l asigure la Balamuc” și, ca urmare, „a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns” (D 86). Așadar, nici urmă de Ventura sau altcineva! Eminescu a venit singur în Băile Mitrașevschi, fapt confirmat chiar de comisarul C. N. Nicolescu în Procesul-verbal încheiat la ridicarea sa: „fiind informat de D. D Ocășeanu și V. Siderescu, că amicul lor Dl. Mihail Eminescu Redactorul Ziarului „Timpul” ar fi fost atins de alienație mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliției nr. 4 de acum 8 ore și că încuindu-se în baie, pe dinăuntru refuză să deschidă” (D 26). Deci, chiar și Ocășanu și Siderescu știau că Eminescu a venit singur la Mitrașevschi, din moment ce așa au declarat la sosirea poliției! Amănuntele acestea sînt extrem de importante, căci ele anulează o bună parte din povestea lui Ventura, cum ar fi prezența lui Eminescu la Capșa, amenințarea cu pistolul și tot traseul Capșa – Cotroceni – Băile Mitrașevschi. De asemenea, în Procesul-verbal se scrie că la ora 19 Eminescu avea deja 8 ore de cînd venise în baie, deci putem presupune că sosise acolo în jurul orei 11. Știm însă că după ora 10 Maiorescu îi dăduse bani pentru a se duce cu trăsura la Societatea „Carpații”, unde îl aștepta Simțion, gata pregătit pentru a-l interna cu forța la spitalul dr. Șuțu („Potrivit înțelegerei, i-am spus că trebue să se ducă la Simțion, pentru societatea „Carpații". Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură și a plecat cu trăsura acolo. De acolo e vorba să fie dus la Dr. Suțu. Numai, de s'ar face asta fără greutate!” – D 7).
Punînd față în față Procesul-verbal de la ridicarea lui Eminescu din Băile Mitrașevschi și însemnarea lui Maiorescu din dimineața zilei de 28 iunie 1883, relatarea lui Constantin Dimitriu capătă o nesperată doză de credibilitate. În primul rînd, Dimitriu, chiar dacă nu a fost martor direct la evenimentele din acea zi, ne furnizează singura relatare din perioada imediat următoare internării forțate a lui Eminescu, putînd astfel să vedem în ce termeni erau cunoscute atunci faptele de către cei apropiați. Scrisoarea este singurul document care vorbește despre spaima lui Eminescu de a fi internat cu forța la spitalul de nebuni de către prietenii săi: „simțindu-se însuși decăzînd a simțit totodată că vor fi siliți cei de lîngă el să-l asigure la Balamuc” (D 86), ca și despre lupta fizică pe care a dus-o poetul cu cei ce veniseră să ducă la îndeplinire planul diabolic al lui Maiorescu: „Cînd s-au dus acolo cu autoritatea, doctori etc, el s-a luptat contra tuturor; a fost și Ocăș; l-au pus în fine în cămașa de forță și l-au dus la Șuțu” – (D 86)! Faptul este confirmat chiar de Procesul-verbal întocmit la ridicarea lui Eminescu: „drept răspuns, se repede la amicii săi, și la servitoarea băii, îmbrâncindu-i pe ușă, apoi aruncându-se în baia plină cu apă, stropea pe oricine voia să-l scoată afară. Am fost siliți să-l îmbrăcăm în camisolul de forță și astfel l-am condus institutului „Caritatea” cu concursul D-lor Ocășeanu și Const. Simțion” (D 26). Că evenimentele din acea zi erau cunoscute de autorul acestei scrisori, rezultă și din precizarea referitoare la comportamentul lui Eminescu atunci cînd a ajuns în Băile Mitrașevschi: „Își rupse toate hainele, aruncîndu-le în apă” (D 86), informație regăsită în același Proces-verbal: „Apoi revenind la stabilimentul de băi, împreună cu amicii săi, am constatat că toate hainele și chiar ciorapii erau aruncați în apa din baie” (D 26). Deși textul scrisorii lui Constantin Dimitriu nu are decît cîteva rînduri, găsim aici și informația potrivit căreia „amicii au să plătească 300 fr. pentru el” (D 86), fără însă să ni se spună că acest lucru se stabilise de către Maiorescu încă din dimineața zilei de 28 iunie 1883, cînd acesta fusese la dr. Șuțu: „M'am dus cu el [Simțion – n.n.] la Dr. Suțu și am pus să se pregătească în a sa „Casă de sănătate" o cameră pentru Eminescu; am luat asupra mea plata pentru aceasta, 300 de lei pe lună” (D 7). Asta înseamnă că încă de pe atunci Maiorescu încerca să mușamalizeze complotul, punînd în circulație informații trunchiate menite să transforme o ilegalitate criminală într-un gest umanitar! Scrisoarea aceasta a lui Constantin Dimitriu către Mihai Brăneanu devine unul dintre cele mai importante documente referitoare la internarea sau arestarea lui Eminescu pentru că topește în ea multe informații pe care le regăsim în alte documente care atunci nu erau cunoscute decît parțial de către diverse persoane aflate în cercuri separate: grupul lui Maiorescu, familia și prietenii lui Eminescu, autoritățile statului.
Slavici omite exact episodul petrecut în casa sa, căci tocmai soția lui este cea care îi trimite lui Maiorescu biletul cu semnalarea nebuniei lui Eminescu. Chiar dacă Slavici nu era acasă în acea zi, este greu de crezut că, la întoarcerea în București, Ecaterina nu i-a spus ce s-a întîmplat. Cu certitudine, Slavici știa mai mult decît a povestit și, probabil, a simțit permanent pe umeri povara faptului că de la el din casă s-a declanșat internarea lui Eminescu. De aceea a încercat în repetate rînduri să mistifice realitatea, în dorința de a-și scoate familia din zona vinovăției. În „Amintirile” sale (D 79), Slavici descrie cu lux de amănunte comportamentul chiriașului Eminescu, punînd pe seama nebuniei chiar și munca de noapte a poetului. Slavici își amintește că Eminescu făcea gălăgie noaptea, cînd scria: „se plimba, declama, bătea cu pumnul în masă, era oarecum în harță cu lumea la care se adresa”, iar el, neputînd să se odihnească, trebuia să-i bată deseori în perete. Eminescu stingea lumînarea, dar, după un timp, iar „începea să bodogănească”. După descrierea acestui episod banal, Slavici trage concluzia: „Aceasta a fost pentru mine primul semn al bolii de nervi care-l cuprinsese”, adăugînd perfid că alți doi frați ai poetului muriseră de aceeași boală! Slavici își amintește că, la plecarea sa din București, în 26 iulie 1993, și-a luat rămas bun de la Eminescu, pe care l-a găsit cam neliniștit, motiv pentru care îl roagă să-i ducă un bilet lui Maiorescu, în care –culmea!- îl ruga pe acesta să-l examineze căci „mi se pare greu bolnav” (D 79). În mod ciudat, nu-și amintește că soția sa este cea care, în 28 iunie 1883, îi trimitea și ea, aceluiași Maiorescu, un bilet în care semnala tot nebunia lui Eminescu (D 7)! Se știe că, nu mult timp după evenimentele din acea zi, Slavici va divorța de soția sa, deci, cînd își scria „Amintirile”, era oarecum dezlegat de protejarea familiei printr-o relatare cu atîtea omisiuni și adaosuri suspectate de minciună. Poate că Slavici avea și alte motive să nu descrie acele zile așa cum s-au derulat ele în realitate.
Livia Maiorescu, devenită prin căsătorie Dymsza, este foarte onestă în relatările sale, fie că a participat direct la unele evenimente, fie că le-a povestit așa cum le-a aflat de la tatăl său, Titu Maiorescu. În mod firesc, cînd îi scrie lui I.E. Torouțiu, în aprilie 1939 (D 24), era influențată și de însemnările tatălui său. De aceea relatarea sa cuprinde vizita lui Eminescu, din dimineața zilei de 28 iunie 1883, la care, probabil, a fost de față, din care reține exact episodul povestit și de Maiorescu în „Însemnări...”, referitor la arta antică (D 7), dar și comportamentul poetului la spitalul dr. Șuțu, unde Eminescu „tot sta la fereastră și scuipa când vedea pe cineva”, pe care nu-l putea afla decît din însemnarea tatălui său din 14 august 1883, unde se spune că bolnavul nu recunoștea pe nimeni și vorbea într-una, “scuipând în toate părțile” (D 9). Livia se dovedește a fi una dintre puținele cunoștințe ale lui Eminescu care face efortul de a corecta poveștile țesute din diverse interese în marginea nebuniei poetului. “Aș vrea să vă spun că toți domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur ils cherchent midi à 14 heures”, îi scrie Livia lui I.E. Torouțiu (D 24). Fata lui Maiorescu auzise deja povestea lui Ventura și poate și alte variante despre acea zi de 28 iunie 1883 și precizează că, după scurta vizită făcută la ora 10, Eminescu “a cerut 2 lei pentru birjă, a plecat și de acolo l-au dus la Șuțu”. Nimic despre Capșa, nimic despre revolver, nimic despre Băile Mitrașevschi. Ca și cum Eminescu ar fi fost ridicat de cineva direct de pe stradă sau “de acolo”! Acest impersonal “acolo” din textul Liviei apare și în scrisoarea lui Constantin Dimitriu, numai că în textul acestuia din urmă “acolo” înseamnă Băile Mitrașevschi, unde Eminescu s-a refugiat cînd “a simțit că vor fi siliți cei de lîngă el să-l asigure la Balamuc”. Dimitriu adaugă: “Cînd s-au dus acolo cu autoritatea, doctori etc, el s-a luptat contra tuturor” (D 86). Oricît de tentante ar fi celelalte povestiri despre evenimentele din 28 iunie 1883, relatările parvenite de la Livia Maiorescu și Constantin Dimitriu rămîn cele mai credibile: a Liviei pentru că în acele zile trăia în casa lui Maiorescu și se presupune că avea informații direct de la cel care știa cel mai bine ce s-a întîmplat cu Eminescu, iar a lui Dimitriu pentru scrsoarea sa era trimisă la doar 20 de zile de la internarea poetului!
Oricum, nu trebuie să uităm că Livia Maiorescu este singurul martor al plecării lui Eminescu la Viena care povestește sincer și detaliat episodul de pe peronul gării, într-o scrisoare către mătușa sa, Emilia Humpel (D 38), moment extrem de important pentru lămurirea cazului nostru. Toți ceilalți martori ori au tăcut, ori s-au limitat să menționeze fugar evenimentul.
Relatarea lui Nicolae Petrașcu, referitoare la ziua de 28 iunie 1883, este nu numai lapidară, ci și eronată, fiind, mai degrabă, un amalgam de amintiri venite de la Simțion sau de la Maiorescu. Petrașcu scrie că Eminescu s-ar fi întors în București chiar în dimineața zilei de 28 iunie și oboseala acumulată ar fi declanșat nebunia, manifestată prin cuvinte rostite fără șir, pe care se chinuia să le facă să rimeze. Nerecunoscînd pe nimeni, gazda lui ar fi anunțat prietenii poetului care, grijulii, l-ar fi internat la Șuțu. Se știe, însă, că evenimentele au avut o cu totul altă succesiune, iar “semnele nebuniei”, depistate de Petrașcu sînt reminiscențele unor informații despre zilele cînd Eminescu era deja internat la dr. Șuțu. Simțion îi scrisese lui Maiorescu în 12 iulie 1883, după ce-l vizitase pe poet la spital, că Eminescu nu recunoaște pe nimeni și că “pronunță puține idei și foarte multe vorbe, care nu aparțin nici unei limbi și pe care le forțează a se rima în penta și hexametru” (D 32). Fiind un apropiat al lui Maiorescu, probabil că a auzit de la el povestea de la spital și, peste ani, a așezat-o la întîmplare chiar în dimineața zilei de 28 iunie 1883. Merită însă subliniată aserțiunea lui Petrașcu, referitoare la moștenirea de către Eminescu a unei boli nervoase din familie, în care-l contrazice pe Slavici: “S-a spus de mulți că boala lui a fost o moștenire din familie. E însă o afirmare nedovedită, repetată de toți, unii după alții. În familia lui un frate s-a sinucis. Acesta e singurul stigmat. Dar sinuciderea lui a fost urmarea boalei venerice incurabile și cu perspectivele ei înspăimîntătoare. Cîți oameni nu s-au sinucis fără a fi dat vre-un semn de nebunie mai înainte?” (D 81).
Din păcate, cele patru amintiri de mai sus sînt ratate ca documente de istorie literară, fiind atinse de subiectivități care nu au totdeauna explicații pertinente. De la Slavici, de pildă, am fi putut afla exact ce s-a întîmplat în dimineața zilei de 28 iunie 1883, înainte ca soția lui să plece cu biletul la Maiorescu, însă el omite complet acest episod din amintirile sale, încercînd, în acest fel, să-și scoată familia de sub o eventuală vinovăție. De la Livia Maiorescu am fi putut afla mai multe amănunte despre puținul timp cît a stat Eminescu în casa sa în dimineața aceleiași zile, însă, peste ani, ea își limitează amintirile doar la ceea ce consemnase tatăl său în caietul de „Însemnări zilnice”. Dar, poate că, după sosirea lui Eminescu, s-a retras și nu a mai participat la discuția pe care, cu siguranță, tatăl său nu a purtat-o doar despre arta antică. De la Nicolae Petrașcu am fi putut afla mai multe despre ziua aceea fatidică dacă dumnealui ne-ar fi relatat și alte discuții între prietenii care auziseră ce se întîmplase cu Eminescu. Din păcate, și Petrașcu își bazează amintirile tot pe ceea ce auzise de la Maiorescu, căruia îi datora întreaga sa carieră și care era văzut atunci ca un adevărat salvator al lui Eminescu.
În aceste condiții, singura „relata refero” rămîne aceea a lui A. Ciurcu (publicată în „Adevărul” din 17 octombrie 1911), făcută după povestirea lui Ventura (D 39). Să analizăm cu atenție fiecare episod al acestei povestiri.
1. SOSIREA LA CAPȘA. Dacă i-am da crezare lui Grigore Ventura, înseamnă că Eminescu a ajuns la Capșa în plină criză de nebunie. Știm însă că, în urmă cu doar 10-15 minute, acasă la Maiorescu, ar fi avut doar un „extaz” în privire (D 7). În aceste condiții, nebunia lui Eminescu nu putea să izbucnească decît în... trăsură. Sărmanul birjar! Cum o fi reacționat el cînd a văzut că omul liniștit care urcase în trăsura sa la poarta lui Maiorescu, după doar cîteva sute de metri parcurși pînă la Capșa, a luat-o razna? Dacă ar fi știut că, potrivit relatării lui Ventura, avea în buzunar și un revolver...
2. SCENA REVOLVERULUI. Intrat în cofetăria Capșa, Eminescu s-a dus direct în fața biroului doamnei Vautier, soția lui Capșa, și, din senin, „începu o tiradă politico-socialo-națională”, pe care a terminat-o strigînd în gura mare. Ca să fie mai convingător, Eminescu ar fi scos din buzunar pistolul și ar fi spus: „la toate astea nu e decît un leac : să împușc pe rege”. Jucînd rolul unui adevărat erou, Ventura ar fi încercat să-i ia arma din mînă, dar, pentru că „Eminescu învîrtea revolverul cu multă energie și iuțeală”, și-a făcut un alt plan salvator: s-a prefăcut a fi „convins” de tiradele lui Eminescu și i-a propus să meargă împreună la Cotroceni „să împușcăm pe Vodă”. Brusc, Eminescu s-a liniștit și a plecat din Capșa, punînd capăt unei scene de coșmar. Așa cum e povestit de către A. Ciurcu, episodul pare, mai degrabă, o secvență decupată dintr-un film absurd, în care evenimentele se derulează fără motivație, iar personajele reacționează ca și cînd ar fi puse în mișcare de un resort interior inexplicabil.
O asemenea scenă, la care participau personaje atît de cunoscute în epocă, în mod sigur nu ar fi trecut neobservată. Să nu uităm că totul se petrecea la Capșa, loc frecventat de jurnaliști, scriitori, parlamentari, artiști de teatru sau operă, așa încît era imposibil ca evenimente atît de grave să fi trecut neobservate și să nu se regăsească în vreun articol, carte, jurnal sau măcar în amintirile vreuneia dintre personalitățile vremii. Chiar dacă, prin absurd, cofetăria ar fi fost goală la acea oră, era imposibil ca doamna Marie Obeline Vautier, soția lui Capșa, să nu fi povestit nimănui, în acea seară sau în zilele următoare, o întîmplare atît de tensionată. De altfel, la începutul secolului XX, în Franța, doamna Vautier publică un volum de amintiri din care, în mod normal, nu putea lipsi o asemenea scenă tragică, în centrul căreia se afla însuși Eminescu, cel care devenise deja cel mai mare poet român. Se pune, de asemenea, întrebarea: de ce nu a fost chemată poliția la Capșa, pentru a-l aresta pe cel care scosese în public un revolver? Nu era acesta un motiv mai plauzibil decît acela care a fost invocat mai tîrziu de către poliție, adică faptul că a stat opt ore în Baia Mitrașevschi? Dar, toate aceste întrebări s-ar pune numai dacă scena de la Capșa ar fi avut loc cu adevărat! Sînt însă serioase îndoieli că Ventura a povestit apropiaților o scenă reală, căci, așa cum se derulează faptele în continuare, redactorul de la „L’independence roumaine” avea un alt rol de jucat în scenariul care trebuia să-l ducă pe Eminescu la sanatoriul dr. Șuțu (în cazul în care nu se ducea la Societatea „Carpații”, de unde urma să fie preluat de către Simțion, așa cum stabilise Titu Maiorescu încă de la primele ore ale zilei respective).
3. „SÃ-L OMORÎM PE REGE!” Să mergem însă mai departe, pe firul relatării lui Ventura, încercînd să aflăm măcar un element, cît de mic, ce nu poate fi contestat. Ventura spune că s-a urcat cu Eminescu într-o trăsură și, în drum spre Cotroceni, acesta s-a calmat. Presupunînd că acea criză de la Capșa a fost reală, se pune întrebarea: de ce, văzîndu-l pe Eminescu liniștit, Ventura nu l-a dus acasă, ca pe un coleg aflat în suferință, mai ales că era vorba de cel care luase apărarea ziarului unde lucra, deci de acela care îi oferea speranța că poate nu-și va pierde slujba? Ventura merge însă mai departe și, ajuns la Cotroceni, se preface că întreabă de rege și-i spune lui Eminescu că acesta ar fi plecat de la palat cu un sfert de oră înainte de sosirea lor. Un nou semn de întrebare se naște și aici. Eminescu era un gazetar foarte bine informat și era imposibil să nu știe că regele era plecat de cîteva zile la Sinaia, deci nu putea fi la Palat.
4. BÃILE MITRAȘEVSCHI. La întoarcerea de la Cotroceni, au luat-o pe splaiul Dîmboviței și „trecînd pe dinaintea băilor Mitrașevski, îi veni lui Ventura ideea că o baie i-ar face bine lui Eminescu și-l duse acolo, cerînd o baie de putină” (D 31). Ar trebui să recitim această frază de zeci de ori, căci aici se poate lămuri întreaga poveste a lui Ventura. Dacă pînă la Băile Mitrașevschi ar exista o logică în scenariul lui Ventura, aici firul inteligibil se rupe definitiv. De pildă, poate că e de crezut că, la Capșa, Ventura s-ar fi prefăcut că este de acord cu disertația unui Eminescu aflat în delir pentru a-l scoate din localul unde acesta ar fi putut să rănească pe cineva. E de crezut, poate, că, după ce îi promisese lui Eminescu că-l va ajuta să-l omoare pe rege, s-a prefăcut că întreabă la poartă dacă acesta mai este în palat. Dar cum se explică faptul că, plecat de la Cotroceni, un Eminescu liniștit l-ar mai fi ascultat orbește pe un anonim ca Ventura? I-o fi venit acestuia „ideea că o baie i-ar face bine lui Eminescu”, dar își imaginează cineva că era așa de ușor să-l convingi pe un om care vrea să salveze patria, împușcîndu-l pe rege, să facă o baie de liniștire? După ce am văzut că toată această poveste, în care Ventura joacă rolul salvatorului, stă sub semnul unor puternice suspiciuni, ne temem că tocmai în acest pasaj aflăm adevărul: „trecînd pe dinaintea băilor Mitrașevski, îi veni lui Ventura ideea că o baie i-ar face bine lui Eminescu și-l duse acolo, cerînd o baie de putină” (D 31). Deci, „îl duse acolo”. Întrebarea este: de bună voie? Avînd în vedere că, pînă la Băile Mitrașevschi, nici un episod al poveștii lui Ventura nu este confirmat de o terță persoană, nu este oare îndreptățită suspiciunea noastră că Eminescu a fost preluat de undeva și dus cu forța la „baia de putină”? Mai ales că Ventura, prin A. Ciurcu, nu ne mai oferă nici un amănunt despre ce s-a întîmplat în Băile Mitrașevschi. Ni se spune doar că „după ce-l instală în baie, Ventura se duse să înștiințeze pe prefectul poliției” (D 31). Se știe că, după opt ore, poliția a venit, împreună cu Simțion, Ocășeanu și Siderescu (toți trei de la Societatea „Carpații”), l-au pus pe Eminescu în cămașa de forță și l-au dus la spitalul dr. Șuțu. Unde dispăruse oare Ventura, martorul principal al scenei?
Să ne reamintim că Maiorescu îl trimisese pe Eminescu la ora 10 la Societatea „Carpații”, de unde urma să fie luat în cămașă de forță și dus la spitalul de nebuni, unde îi rezervase un pat încă de dimineață, împreună cu... Simțion (D 7). Așadar, Maiorescu pusese la cale un scenariu mult mai simplu, în urma căruia Eminescu urma să ajungă cu orice preț pe mîna dr. Șuțu. Dacă Eminescu s-ar fi dus la Societatea „Carpații”, unde îl trimisese Maiorescu, planul s-ar fi pus în practică „fără greutate”, cum dorea autorul său. Se poate spune, totuși, că, pînă la urmă, a fost un plan reușit, deși Eminescu îl dejucase la un moment dat. Cercetătorul Nicolae Georgescu a lansat o ipoteză interesantă, conform căreia, după discuția cu Maiorescu, acesta nu s-a mai dus la Societatea „Carpații”, așa cum fusese sfătuit, ci a plecat la Capșa pentru a-l întîlni pe ambasadorul american E. Schuyler, pe care Eminescu îl cunoscuse chiar acasă la Maiorescu, în 30 mai 1883 (D 2). Se știau preocupările lui Schuyler pentru respectarea drepturilor omului, de care s-a ocupat și înainte de venirea în România, și, cum articolul lui Eminescu din acea zi, „Pentru libertatea presei și a jurnalistului”, viza tocmai încălcarea acestor drepturi de către guvern, prin interzicerea publicației „L’independence roumaine” și expulzarea patronului acesteia E. Galli, un protest public, cu posibile ecouri internaționale, putea să fie o bună strategie pentru atragerea atenției.
Știm că astăzi pare neveromisilă ideea că un poet, fie el și Eminescu, era ținta agenților serviciilor secrete austriece, dar trebuie să facem efortul de a ne reaminti că, în iunie 1883, Poetul nostru era mult mai cunoscut ca un ziarist foarte acid la adresa politicienilor acelor vremuri, iar unirea României cu Transilvania era pentru el un adevărat crez. În contextul acelei epoci, cînd se negocia Tratatul secret cu Austro-Ungaria, prin care era interzisă României orice revendicare privind Transilvania, Eminescu deranja pe toată lumea. De aceea, agenților austrieci li s-au adăugat și agenți romîni care lucrau pentru diferite interese. Unii erau chiar prieteni ai lui Eminescu și poate tocmai din acest motiv le-a fost mai ușor, cînd s-a dat semnalul, să pună în aplicare planul prin care ziaristul de la „Timpul” era scos din viața publică. Sîntem convinși că, în 28 iunie 1883, Eminescu avea pe urmele sale mai mulți agenți, care-i monitorizau fiecare mișcare. Unul dintre ei era, cu siguranță, Grigore Ventura. El observase, probabil, că Eminescu se abate de la ținta pe care i-o indicase Maiorescu, adică Societatea „Carpații”, de unde urma să fie preluat în cămașă de forță, și a intervenit. Cum anume a făcut-o, e foarte posibil să nu mai aflăm niciodată. Cert este că, la sfîrșitul acțiunii sale, diferită de cea pe care a povestit-o tuturor, a reușit să-l aducă pe Eminescu exact în cămașa de forță pe care Maiorescu, împreună cu Simțion, i-o pregătiseră încă din dimineața acelei zile.
Arhivele Statului au intrat în posesia mai multor rapoarte secrete provenite din România și adresate oficialilor din Imperiul Austro-Ungar. Chiar dacă acestea nu sînt decît sintezele unor acțiuni concrete de supraveghere, s-a putut afla că Societatea „Carpații”, în care Eminescu avea un rol important, era atent supravegheată, încă de la începutul activității sale (1882) de români infiltrați printre membri, dar și de agenți austrieci. Cercetătorul Nicolae Georgescu a scos la iveală cîteva documente care vorbesc explicit de acțiuni de supraveghere a mediului în care activa Eminescu. Nota ministrului plenipotențiar al Austro-Ungariei la București, Ernst von Meyr, trimisă ministrului Casei Imperiale în data de 7 iunie 1882 (D 83), îi nominaliza pe Eminescu și Secășeanu ca fiind autorii unor acțiuni care vizau unirea României cu Transilvania. Von Mayr precizează că a primit informațiile despre „consfătuirea secretă” din 4 iunie 1882 a Societății „Carpații”, în care se discutau problemele semnalate, „de la o sursă de încredere”. Deci, încă din 1882, serviciile secrete austriece aveau un om infiltrat printre membrii societății. Un alt raport, de data aceasta către ministrul de externe austriac, Kalnoky, conține informații despre a altă ședință a Societății „Carpații”. Din el aflăm că F. Lachman, redactorul ziarului “Bukarester Tageblatt”, era spion austriac și avea ca sarcină urmărirea pas cu pas a lui Eminescu! Nicolae Georgescu a încercat identificarea celui de-al doilea agent al serviciilor secrete austriece, despre care se face referire în Nota respectivă, în persoana lui G. Ocășanu, care era chiar vicepreședintele Societății „Carpații”! În opinia aceluiași cercetător, tot la Ocășeanu făcea trimitere Eminescu, în scena de pe peronul gării, cînd era mutat de la spitalul dr. Șuțu, la clinica din Viena, scenă descrisă de Livia Maiorescu în scrisoarea către mătușa sa, Emilia Humpel: „Eminescu întinse îndată mâinile afară, se puse la fereastră și, făcându-și un “ochian” din degetul cel gros și din arătătorul ambelor mâini ce-l ținea la ochi și râzând foarte înveselit, spuse lui papa : “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspirație și colo marea domnișoară”; apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă și se așeză” (D 38). “Ochian”-ul ar fi o trimitere directă la Ocășeanu și teza poate fi acceptată, în contextul unei scene plină de mistere, în care Eminescu se adresează lui Maiorescu, vorbindu-i de “o conspirație” și de Mayer (sau Mayr). Eminescu era dus la Döbling, în clinica lui Leidesdorf, după ce suportase o medicație forțată extrem de dură din partea dr. Șuțu. În ciuda stării sale, generată de tratament, Eminescu, prin comportamentul său de pe peronul gării, i-a dat fiori lui Maiorescu, dîndu-i de înțeles că știe ce i s-a întîmplat. După cum vom vedea, Maiorescu va fi mereu interesat dacă Eminescu își aduce aminte de ziua de 28 iunie 1883, cînd a fost luat cu forța și internat la spitalul de nebuni, motiv pentru care l-a pus pe vărul său, C. Popasu, să-l supravegheze atent. Misiunea acestuia a fost apoi preluată, la întoarcerea în țară, de către Al. Chibici-Revneanu, despre care aceeași Livia Maiorescu spune că a “devenit cunoscut numai prin strajn(ic)a lui călătorie cu Eminescu la Sanatoriul lângă Viena, apoi călătorind cu el prin Italia” (D 25). Maiorescu a făcut apoi tot posibilul ca Eminescu să nu mai vină niciodată, pînă la sfîrșitul vieții, în București. Vom reveni însă asupra spaimei lui Maiorescu, căci ea aruncă o dîră de lumină peste evenimentele petrecute în 28 iunie 1883. Cert este că Eminescu a avut și în acea zi o umbră care-l urmărea pas cu pas. Orice ar fi făcut, orice ar fi spus, el trebuia să ajungă la dr. Șuțu! Cercetătorul Nicolae Georgescu sintetizează contextul istoric în care s-a produs internarea lui Eminescu, înlăturînd fără echivoc varianta coincidenței. Astfel, în 28 iunie 1883 urma să fie semnat Tratatul secret al României cu Tripla Alianță (Tratatul s-a semnat cîteva luni mai tîrziu, în septembrie 1883, cînd opozanții săi fuseseră fie exilați, fie convinși să se potolească, fie, ca în cazul lui Eminescu, declarați nebuni și supuși la tratamente medicale forțate), care urma să excludă revendicarea Ardealului. Austro-Ungaria a rupt atunci, pentru 48 de ore, relațiile diplomatice cu statul român. Tot atunci, Bismark i-a trimis lui Carol I o scrisoare în care amenința că va declara război României. Tot acum este desființată Societatea “Carpații”, la cererea baronului von Mayr, făcîndu-se percheziții, urmate de intentarea mai multor procese împotriva membrilor marcanți. Acolo îl trimisese Maiorescu pe Eminescu, după ce pusese la cale cu Simțion internarea lui Eminescu. Unii însă n-au pățit nimic sau au ieșit din aria proscrișilor prin simpla cerere de scuze ori punerea cenușii în cap. E cazul lui Slavici (care schimbase macazul naționalist în scrisoarea trimisă lui Maiorescu în 26 iunie 1883, prin Eminescu), Petre Grădișteanu (cel care scrisese discursul iredentist de la Iași), Chibici (care era președintele Societății “Carpații”), Ocășeanu și Siderescu (din conducerea aceleiași societăți, cei care îl bagă pe Eminescu în cămașă de forță și semnează Procesul-verbal al poliției), Ventura (care era ziarist la “L’Independence roumaine”, ziar interzis chiar în acea zi). Același Nicolae Georgescu, căruia îi datorăm multe dintre documentele pe care unii le doreau pierdute pentru vecie, observă că, exact în perioada aceea, se aflau în Germania regina Elisabeta, Carol I, I.C. Brătianu, P.P. Carp și Titu Maiorescu, iar în Austria ministrul de externe, D.A. Sturdza, și ministrul C. Stătescu, însoțiți de Petre Grădișteanu, care a dorit să-și ceară personal scuze pentru participarea la sărbătoarea de la Iași, unde se citise “Doina” lui Eminescu. Toți aveau misiunea de a liniști Germania și Imperiul Austro-Ungar că situația din România este sub control. După măsurile luate, se pare că Eminescu a fost cel mai mare pericol și a fost liniștit. Dar cu ce preț... Avea doar 33 de ani!
Pe acest fond, povestea lui Grigore Ventura capătă alte conotații. Faptul că nu a publicat niciodată întîmplările la care a participat în acea zi, mulțumindu-se să le povestească în stînga și-n dreapta, trădează teama de a nu certifica în scris o poveste ce putea fi contestată de martori care, poate, au văzut altceva. Povestite, întîmplările puteau să fie corectate, pe cînd un text scris putea să se transforme într-o acuzare. Nu trebuie uitat amănuntul că Ventura era gazetar, deci scrisul era pentru el un exercițiu obișnuit și, dacă nu avea ceva de ascuns, nu ar fi ratat ocazia de a-și trece în biografie un gest așa de eroic. Se știe că, atunci cînd Macedonski a scris celebra lui epigramă despre Eminescu, cel care a luat atitudine publică în scris a fost tocmai Ventura! Dacă pentru o banală epigramă, e drept, mizerabilă, la adresa lui Eminescu, Macedonski a trebuit să suporte un adevărat supliciu din partea opiniei publice, fiindu-i sparte chiar sparte geamurile de la casă, ne închipuim ce soartă ar fi avut Ventura și toți ceilalți complotiști dacă s-ar fi aflat că, fără a fi bolnav, Eminescu a fost dus cu forța la spitalul de nebuni doar pentru că deranja interesele celor care se pregăteau să trădeze țara, amînînd Marea Unire cu vreo 35 de ani! Ciudat este că nici astăzi lui Eminescu nu i se recunoaște măcar acest merit, că este unul dintre cei mai mari martiri ai României Mari și se preferă încă rușinoasa și nedreapta variantă a nebuniei!