Marina Nicolaev –Legătura vitală de la intim la exterioritatea imediată
Eseu de Angela Nache Mamier

Marina Nicolaev este o personalitate complexă, artist plastic, arhitect, responsabilă a unei reviste de cultură internațională online (www.omnigraphies.com) care prin intermediul cronicilor de artă plastică, interviuri, eseuri, poeme dovedește un gust sigur și luminat pentru tendințele și curentele culturale contemporane la Paris (unde frecventează cursuri post-universitare), în Franța, în lume (România, țara sa natală ocupă un loc important cu selecții foarte avizate).
Universul poetic al Marinei Nicolaev este proaspăt, inovant, unde autoarea este tentată de o chintesență între expresia literară și o utilizare maximală a limbajului:

(la vest de mine însămi): « ploua șoptit în strană/iar păsările plecau hohotit/din sufleul meu descheiat/la vest de mine însămi ».

Este o poezie de incantație care exprimă inima și destinul omenești din miezul unui secol trepidant și angoasat.

(diversiune ieftină dragostea): « nevroza colectivă creionează tardiv nostalgia/unui mecanism de a gândi/prea multe erori de procedură/plăgi craniene contuzii leziuni conflicte domestice/iluzoriu pact social în jurul propriei ființe … »

Ea trece de la deschideri spre actualitatea lumii la introvertirea în sine.
Poezia sa este destinată ori să fie ascultată ori unei lecturi silențioase :

(de dragoste și gândaci de colorado) : « -e o letargie generală/nimeni nu-și mai amintește de nimic/ca în urma unui naufragiu ipotetic al conștiinței colective/nici vorbă de revoluții erori conflicte greve ecuații…»

Sunt proiectări spirituale, îngerii sunt deasemenea Îngerii săi păzitori…
Marina Nicolaev transformă și exorcizează stările sale sufletești în cântece magice, ceea ce este sălbatic, dureros se anesteziază de-a lungul efluviilor poetice care țâșnesc din inspirația sa bogată și dintr-o legătură cu indicibilul, îngerii devenind porta-voce a poetei.

(Tetley) : « într-o zi voi înota dincolo/lânga valvele cerului/mări necunoscute vor înghiți/strania carcasă roșie/a nimănui… »

(ploaia neagră) : »îngerul fără suflet, eu fără înger/cu aripile ude pe banchiza de nori/mânăstire de carne și spaimă/ziduri mărturisesc »

Limbajul său este expresiv și exploatează sonoritățile, fiecare cuvânt are o valoare în sine ori pe de altă parte poeziile devin telegrame eliptice.

(Umbra îngerului) : « cineva demult,/îmi spunea/că îngerii/n-au umbră/și nu locuiesc/pe strada mea… /dar umbra Ingerului meu/de sânge-mi atârnă… »

Dominantele poeziei sale sunt emotive, lirice (dirijate spre Eul poetic), conative (poezie morală sau angajată) sau referențiale (dirijate spre lumea exterioară, spre un cântec universal).

Accente sentimentale, dezvăluie dragostea, paradisul pierdut, singurătatea, reveria, angoasa existențială.

(First you cry) : «iată nacela și visul destrămate prin burgul orbilor de toate cuvintele/clopote amare vor respira peste ultimul însoțit/dincolo de facerea ta/dintre coastele și pântecul norului albastru/-când te-au înnegurat în sacristia unui alt anotimp».

Poetesa resimte o legătură profundă între lumea reală și lumea viselor. Anumite dintre poemele sale evoca Maggass, o pictură de Magritte, Dali, Picasso, suprarealiștii nu sunt prea departe nici ei!
Ca « imagistă » inspirată, ea crează un limbaj pitoresc, romantic. Se resimte un fel de emoție primitivă la lectură, poemele devin sticle cu mesaje aruncate în mare.

(Compendiu despre grădini) : «pietrele acestea sunt pe măsura țărmului plâns/ele doar par desprinse din proiecția valului nu se identifică/doar răsuflarea ta udă mai străpunge conturul leandrilor /nu sunt decât două ipostaze ale compasiunii/pumnul și palma/două trupuri nefiresc atârnate de cer/dislocate printre madone prelungi de nisip/se vând amintirilor despre niciunde din nicăieri/și parcă doar eu decolorez încet/în sensul invers acelor de ceasornic/un alt colț de lume/despre care nu se mai știe nimic».

(Impromptu) : «ți-au deschis pântecul de mireasă dintr-un singur gest/rotund era/plin de fluturi verzi înmiresmați/ilang ilang/troițe zideau la căpătâi blajinii».

Această poezie relevă fragilități și violențe care urcă la suprafață pe fondul unor convingeri intime foarte consolidate.
Senzații, gânduri și sentimente se încrucișează, se suprapun, țâșnesc și intrigă non-stop.

(a zburat dintre noi o pasăre fără nume) : «a zburat dintre noi o pasăre fără nume/din pieptul meu s-a deschis ca un stindard de sânge/doar eu am văzut-o la amiază/printre semne/cu aripi cioplite în piatră amara s-a ridicat din carne/până când zadarnic te-am strigat/să-mi fii trup și suflet».

Din haosul lumii Marina Nicolaev extrage plaje de lumină, vizitează scriiturile trecutului în funcție de impulsurile ei de a mișca anima mundi prin suflul poeziei.
Această căutare spirituală arde din interior spre exterior, aspiră la limpezime prin intermediul scrisului.
Artistă complexă ea îndrăznește să inoveze într-un domeniu frontiera unde se simte în elementul său, acolo unde pictura, muzica, istoria se întrepătrund în poezie:

(la vest de mine însămi): »ploua în iunie/si mă pândea din nou/senzația aceea stranie de libertate/din vârful cireșului/de undeva, de altunde,/archimboldo deschidea ferestrele larg/sărutului umezit de cireșe/pe șevaletul memoriei/până când/umbrele se lichefiau tandru/în haine de duminică/pe străzile din Saint-Germain ».

Marina Nicolaev este o scriitoare contemporană poliglotă, care resimte o nevoie viscerală de a fugi de clișee, originalitatea ei consistând în faptul că ea lasă să vorbească imediatitatea sentimentelor și posturilor umane. Ea «copiază» tensiunea între scriitură și cuvânt, propune propriul său cod poetic de imagini cosmice, hrănit de către o contemplație dezinteresată a esteticului, printr-o căutare plastică cât mai avansată cu putință. Marina Nicolaev cunoaște pe de rost (și pagină cu pagină) febra inimii sau a reflexiei, momentele pure ale melancoliei. Ea pune la încercare toate rănile sale cu o încredere senină în sufletul robust al Artei.