O definiție a "inteligenței", pe care am găsit-o pe undeva (Dumnezeu știe unde) spune: 'Un tip inteligent caută să se pună în locul interlocutorului pentru a-l înțelege, revine apoi la propriul punct de vedere și, în fine, se detașează de ambele pentru a putea gândi liber'. Jocul ăsta se poate aplica și atunci când încercăm să înțelegem două contexte culturale extrem de diferite, dintr-unul făcând și noi parte. In fond, orice tradiție culturală, care cuprinde: religie, filosofie, artă, știință, societate… te condiționează, manevrându-te (și ăsta e cel mai afurisit tip de "manipulare"). Teoria, ca teoria - practica ne omoară. Dar, tot teoretic vorbind: în momentul în care chiar ai reușit să te detașezi de ambele puncte de vedere pentru a "gândi liber", nu cumva ajungi la cea mai perversă manipulare: "auto-manipularea" ? Dar totuși, tot teoretic, parcă e preferabil să te "manipulezi" singur decât s-o facă alții.

Text adăugat ulterior (13.05.06):

Practic, atunci când ai scăpat de orice condiționare/manipulare, pentru unii cel puțin, se pare că "auto-manipularea" dispare în măsura în care pot avea senzația Sacrului, indiferent de Religia instituționalizată căreia îi aparțin. Pentru că iată ce spune Petre Þuțea: 'Nu există această libertate imanentă pentru că el însuși [Kant] mărturisește în Critic Rațiunii pure: "Două lucruri au mișcat deopotrivă sufletul meu: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine". Spune că el e propriul său legiuitor și stăpân. Lucru la care eu am făcut așa: pârț! Așa e el legiuitor și stăpân, cum sunt eu popă aici în cartier. Cum să fi legiuitor și stăpân într-un univers în care ești înlănțuit?…..Știți dumneavoastră unde e omul, în imanență, absolut liber? Într-o bisericuță de lemn din Maramureș, unde sacerdotul creștin vorbește despre mistere, de taine și se lasă învăluit de ele ca și credincioșii'. Iar spusele lui Þuțea pot fi generalizate pentru oricine intră într-un locaș de cult, fie el biserică creștină, moschee, sinagogă, templu, etc. și poate intra în comuniune direct cu Sacralitatea, sau macar indirect, prin intermediul unui "sacerdot" cu har, indiferent de ce religie ar fi acesta pentru că din acest motiv are harul de "sacerdot" - tocmai pentru a depăși o anumită "religie" (instituționalizată) căreia, din întâmplare (și numai din întâmplare), îi aparține și îi slujește. Cum, de asemenea, se pare ca se poate avea direct "sentimentul/senzatia" Sacralitatii si in alte locuri privilegiate cum ar fi varful unui munte, malul unei mari sau ocean, o campie inflorita, etc..