„Sărutare umbră veche!” – aceasta este reverența cu care Grigore Alexandrescu întîmpină fantoma lui Mircea la Cozia. Manualul ține să ne informeze că aici sărutare vrea să spună salutare. Adevărul școlăresc pare însă un pic prea sărăcăcios.

E adevărat, strămoșul etimologic al sărutului este salutul. Salutul e un mod ritual de a ne manifesta bunele intenții entuziaste la întîlnirea cu sau la despărțirea de cineva. A saluta înseamnă a adresa urări de bine celui întîlnit, a încerca să-l însoțim la despărțire cu gîndul nostru bun și să-l petrecem dincolo de momentul despărțirii cu bunăvoința și iubirea noastră. A saluta se mai spune românește și a da binețe, ceea ce e evident în formule de felul lui bună ziua unde urarea capătă aripi lirice invocînd un bine universal – vreme prielnică și armonie cosmică, un cadru destinal fast propice bunei făptuiri.

În latină saluto, -are provine din salus, -utis care înseamnă sănătate și, prin extensie, fericire, dar mai înseamnă și însănătoșire, salvare, sens păstrat în neologismul nostru salutar, adică salvator. Deriva sensului de la sănătate la salutare e simplă și evidentă: salutarea este o urare de sănătate și fericire. Sănătate că e mai bună ca toate, formulă arhicunoscută, întărește, dacă mai era nevoie, această părere.

Desigur, dacă înțelegem modul luminos, auroral în care latinii mai apreciau sănătatea ca demnitate a ființei în putere, candoarea nesofisticată a începuturilor care resimțea boala ca nevolnicie, ca rușine și vinovăție, ceremonialul salutului ar putea fi pătruns de o intenție magică de reparație a situației precare în care s-ar putea afla cel pe care îl salutăm (și chiar lumea întreagă odată cu el). Salutul ar putea fi o incantație pentru însănătoșirea, pentru salvarea lui (și a lumii) printr-o formulă de vrajă menită a fi îndemn și descîntec.

Dintre gesturile și din ceremonialul salutului face parte, atunci cînd salutul este mai intim și mai afectuos, mai cordial, și sărutul. Ar rezulta că sărutul este un chip al salutului sau poate un accesoriu al său într-un scenariu mai complet, mai deplin articulat, mai bine regizat, menit să semnifice o afecțiune superlativă. Prin senzualitatea sa caldă, asociată cu îmbrățișarea ocrotitoare și tandrețea dezmierdării, sărutul pare să împletească gîndul magic al salutului cu o pătimașă dorință de înfăptuire trupească a sa. Dar atunci ne putem întreba dacă sărutul nu e cumva salutul prin excelență, simbolul pasional, menit să-i dezvăluie tîlcul adînc și să-i stîrnească duhul.

Un fapt profan, respirația gură la gură, ne poate oferi acum o sugestie, căci ea pare să mărturisească un tîlc sacru. Artificiul trupesc prin care aerul suflat în plămînii celui ce e ca și neînsuflețit poate insufla fiziologiei adormite duhul reînvierii, poate reaprinde flacăra vieții în trupul inert, poate deconspira tîlcul magic al sărutului ca salut superlativ. Sărutul este suflare, este duh. Suflînd peste lutul lui Adam, Dumnezeu l-a însuflețit, i-a dat viață. Cu răsuflarea lor caldă peste ieslea divină, boii nu au făcut decît să întrețină flacăra sacră a vieții în pruncul Isus. Suflarea este cuvînt și cuvîntul, atunci cînd este bunăvestire, evanghelie poate însufleți, poate salva pe cel fără suflet, poate aduce alinare și îndemn sufletului în restriște.

Sărutul este efortul trupului de a se preschimba în duh, încercarea materiei de a se subția în spirit ca să se dăruiască celuilalt, ca să perpetueze sănătatea lumii. Sărutul revarsă peste cel salutat o maree de duh, îl cuprinde și-l însoțește în peregrinările sale într-o aură îngrijorată, protectoare de deochi.

Nu ne va mai mira deci spusa lui Grigore Alexandrescu: el saluta sărutînd o umbră pe care voia s-o însuflețească, el își topea trupul în cuvînt pentru ca duhul să dobîndească trup. Ca orice poet își dădea sufletul ca să întrupeze poezia ca nimb îzbăvitor al lumii.