Ion Roșioru, maestrul discursului neogongoric

Un jurnal, prin rememorizarea faptelor lui, de-acum peste treizeci de ani, se poate restructura într-un Bildungsroman. După ce ne-a redat nefericita iubire față de Fanela Păun a unui ”student întârziat”, în romanul pamfletar, strict autobiografic Îngeri indeciși (1995), Ion Roșioru scrie un fel de carte ”hemofilă”, agonală și extatică (la modul textualizării pulsiunilor), satirică până la crearea de caricaturi actanțiale prin excese lingvistice. Deși poetică, povestea autenticistă Þine-mă de vorbă să nu mor (Ex Ponto, 2006) probează mereu o indiscutabilă veridicitate ; este imaginat un nou Macondo dobrogean, cel dintre Hârșova și Medgidia, unde un rol diegetic îl are atmosfera ”heirupistă” și încinsă hormonal din șantierul cetății Capidava. Tabăra arheologică unde muncesc în vacanța de vară serii întregi de liceeni, mai puțin și studenții (”bucureștenii” dornici de istorii exotice), este locul de ispășire a unei vinovății ancestrale. Astfel, profesorul George Răileanu – de fapt autorul romanului-jurnal – monitorizează disciplina elevilor săi. Nu beneficiază în voie de dreptul la cocediu, pentru că vorbise despre ”le Mardi gras” (o lăsată a secului în Occidentul interzis, ajunul Miercurii cenușii) predând franceza fără omiteri de expresii religioase catolice. În primul său an de apostolat, ca tânăr profesor secundar fusese învinuit că propagase inconștient elevilor astfel de teme interzise la compozițiile școlare. Sancțiunile primite din partea regimului veneau gârlă acum. Acuzarea sa, imediat ulterioară dizidenței politice prin predicile ținute studenților de către părintele Calciu-Dumitreasa, îi afecta viitorul. Planează, exact precum un blestem existențial, această învinuire, referitoare tot la obscurantism.
Prozatorul Ion Roșioru arată cum se născuse nodul gordian al exprimării plurisunătoare a limbajului de lemn comunist, din ce falimentare ovații jenant carieriste erau făcute sloganele țipate la trecerea perechii dictatoriale în mașina prezidențială, sau din ce gânduri refulate – devenite tam-nesam lingușeli – proveneau rapoartele către superiorii ierarhici. Petrecerile, nunțile, bețiile ștabilor sau ale ”eroilor” din fruntea primei regiuni colectivizate forțat în România sunt tot atâtea surse de culegere a perlelor lingvistice frizând agramatismul, escrocăria, mitocănia. Un ofițer de securitate îl provoacă pe actantul-povestitor Răileanu, profesor și poet, să-și scrie zeci de pagini despre viața sa : confesiuni ce devin Þine-mă de vorbă să nu mor ; aici se anticipează de fapt tragicul deznodământ al romanului, prin această racolare neizbutită (prin intervenția salvatoare a unui nomenclaturist, îndatorat profesorului), ultimele cuvinte rostite în mașina salvării de către Viorica, adolescenta medgidiancă îndrăgostită de profesor, care suferea de hemofilie avansată : ”George, ține-mă de vorbă să nu mor !”.
Personajul-narator Răileanu caută să-și păstreze intactă nepătarea conștiinței sale în fața oamenilor. Evenimentele decurg mai mult haotic decât cauzal, de parcă un fantastic magic s-ar răspândi mereu prin scriitura de o respirație realist-comportamentist-barocă. Numai hiturile muzicale ale lui Nicolae Mărgineanu mai au aceeași abundență, ornamentată prin orala expresivitate, a rezumărilor destinelor umane anonime. Câtă inventivitate și cât livresc în reproducerea de barbarisme lexicale în discursul neogongoric, dar nemanierist al prozatorului, poetului și criticului Ion Roșioru ! Urechea autorului acestui roman, ca și al celui precedent, Îngeri indeciși, are o acustică sensibilă când limba română ia noi frecvențe, personajele creând sintagme ad-hoc, specifice periferiei orașelor ori mediului studențesc. În Þine-mă de vorbă să nu mor vorbăria funcționărească, cea de prin localuri, din biroul directorului de liceu, dar și cea de cartier muncitoresc, ori de pe șleaul cătunelor dobrogene sau buzoiene – unde își caută toposul cultural spiritul mucalit al autorului – toate generează ecouri în subconștientul cititorilor. Acesta-i limbajul de lemn comunist, nu cel răsucit în răspăr, de prin ziarele și revistele de-atunci de către Gheorge Crăciun în Pupa russa, fastidiosul și ieftinul Bildungsroman al Leontinei masculinizate artificial.
Firul epic în opera lui Ion Roșioru nu este întrerupt, ci ramificat datorită analepselor lungi, ca amintirea pățaniilor din timpul efectuării stagiului militar la sfârșitul facultății. George, deziluzionat, le strecoră evocativ în acest roman, în continuarea celui publicat în 1995. Spiritul exhaustiv al rememorării primei dragoste ar cauza acest remember, dat fiind faptul că-și abandonase chiar planurile mari de-a deveni profesor universitar. Analepsele ce privesc viața în orașul său de adopție (Colarovca – invenție toponimică arătând etimonul slav al Hârșovei), au justificare prin tensionări ale unor experiențe trăite personal, sau de actanții negativi Mitu Baroncea (fost elev, acum militar în permisie), Ciombărița, Rodica și Pavel Corolenco.
Prozatorul Ion Roșioru extrage orice undă de seism al legendelor locale despre unii oameni sau despre acele zvonuri colportate departe împotriva ideologiei ostile gândirii și intelectualilor. Ne impresionează seismele frastice, lexicale și morfo-sintactice redate prin amestecarea mozaicată a graiurilor (muntenisme din satul natal Mânzălești, sau din Dobrogea, ardelenisme, sau oltenismele cuvântărilor ceaușiste). Expresiile neologice, dar și multele arhaisme apar ieșite din uz în mileniul III, dar conturează foarte realist cadrul social, mediul personajelor, mai mult în stilul indirect al aglomerării de replici. Ele au prin naturalețea oralității mult farmec și un plus de expresivitate. Dovedesc simțul umorului lingvistic al personajelor, al provincialilor colportând eficient zvonuri, începând de la adolescenții greu de controlat până la părinții lor. Orice fapt narat sau reprodus amănunțit devine prilej al ”cozeriei” ritualizate la români : instalarea în tabără a liceenilor și organizarea săpăturilor ; debarcarea de adevărat conchistador în satul-cetate a unui arheolog care descinde pe pământul noilor descoperiri dintr-un vapor impunător ; opinia publică reprezentată de cele două bucătărese de la cantină și consultată mai mult decât meniul acesteia de către profesor. George Răileanu respinge acuzațiile nefondate că în loc de a avea grijă de elevii săi, ar fura noaptea din satele învecinate. Crezându-se în pielea tatălui său pe front, îi dă corecție drastică unui student care se culcase cu fătuca nurlie Eugenia Datcu, trăind un altfel de complex cazon : ”Nu eu, ci jandarmul din Basarabia era cel ce-i administra o corecție pe viață și pe moarte scalâmbului și așa storșit de orice vlagă de cât călărise pe noatena nesătulă.”.
George nu știe dacă are vocație de dascăl și parcurge o inițiere pentru a-și păstra și la-nceputul toamnei, pe timpul practicii agricole, postul de profesor suplinitor la liceul, abia devenit ”industrial”, din Colarovca. Introducerea în subiect cuprinsese mai ales transfuzarea epică, repovestirea incidentului care-i putea aduce oricând, la orice abatere, eliminarea din învățământ. Partea finală a romanului arată cum la sfârșitul lunii august George Răileanu își face cunoscută intențiile de însurătoare în fața părinților, după idila sa platonică cu Viorica (alintată Viviana, poreclită ”Cactus” de colegele invidioase), o foarte inteligentă elevă din Medgidia, fiica coanei Florica, una dintre cele două bucătărese din tabăra arheologică unde supraveghease două serii de elevi timp de o lună și jumătate. Dar apoi se îndrăgostește de Ilonka, o nouă profesoară de la liceul său, care-i recită din Lermontov, îl apreciază la adevărata lui valoare pentru cultura deosebită și demnitatea vieții într-un colț uitat de lume, chiar dacă are ciudățeniile unui artist. Amândoi participă și devin inseparabili la o nuntă; în duminica ce urmează, Ilonka i se ”dăruie”, în ziua ei de naștere, lui George Răileanu. De la sublimul erotic se trece brusc la tragicul thanatic, la absurdul primirii veștii că ”îngerul” alb Viorica se înțepase punând trandafiri în vază și, fiind foarte suferindă de hemofilia (cum fusese până-n adolescență și poetul Marius Robescu, autorul romanului Trunchiul și așchia), murise. Ultima fugă a lui George în Medgidia, prezintă slujba păgână în biserică, pentru că popa regizează la insistența părinților Vioricăi o cununie neagră a fetei moarte încă nelumită cu el, posibilul logodnic, care întârziase.
Ca profesor persecutat în Colarovca, voind să scape de-a o vedea pe Rodica, fiica unui ștab communist și nefiind materialist precum colegul său, profesorul de sport, Pavel Colorenco, acceptase să fie iubitul ”îngerului” alb, Viorica. Însă, ”scenariul destinului” cerea iubirea Ilonkăi. Relația cu ea va constitui subiectul viitorului roman al lui Ion Roșioru, Surâsul impostorilor.