Întrebarea aceasta poate părea ciudată, mai ales pentru cei care știu că Maiorescu a fost, într-un anume fel, chiar părintele spiritual al poetului. Cu toate acestea, documentele arată că preferințele feminine ale lui Eminescu și iubirea lui nețărmurită față de Transilvania l-au adus pe Maiorescu în situația de a-l urî îngrozitor tocmai pe acela pe care chiar el l-a declarat cel mai mare poet al românilor.
Maiorescu avea un caracter profund nesincer și puțini sînt aceia care au putut să vadă exact ce se ascunde în spatele cuvintelor sale. Poate că și exercițiul din viața politică, început foarte devreme, a contribuit la formarea acestui caracter, iar succesele, nu puține, i-au confirmat că stilul acesta duplicitar, să gîndești una și să spui alta, este o cale de a reuși în viață. Putem spune că, din multe puncte de vedere, Maiorescu a dus machiavelismul la perfecțiune. Cel puțin în relația cu Eminescu, Maiorescu a călcat în picioare toate regulile, de la cele morale, pînă la cele penale. Știm bine că aceste cuvinte sînt grele pentru oricine și nu am fi îndrăznit să le rostim dacă temerile noastre nu ar conduce la ideea că evenimentele din 28 iunie 1883 au o strînsă legătură cu acest tip de morală practicat de Maiorescu. Acum, după ce am studiat atîtea documente, pe care le-am citit de sute de ori, afirmăm cu tristețe faptul că nu s-ar fi ajuns la distrugerea fizică a lui Eminescu, dacă n-ar fi existat și motive strict personale care să-l facă pe Maiorescu să meargă pînă la crimă! Cercetătorii care s-au ocupat de viața lui Eminescu ne-au relatat pe larg iubirile din viața sa. Lucrurile fiind binecunoscute, reluăm aici doar cîteva aspecte care au tangență cu subiectul nostru.
Maiorescu n-a suportat-o niciodată pe Veronica Micle și a făcut tot ce i-a stat în putință s-o despartă de Eminescu. Iacob Negruzzi confirmă că „Veronica era de mult cunoscută „Junimii”, din anul 1864, cînd figurase la vîrsta de 14 ani ca martoră principală în procesul lui Maiorescu” (D 78). Ea declarase că îl văzuse intrînd în camera unei guvernante, domnișoara Riickert, episod ce a dus la suspendarea lui Maiorescu din toate funcțiile pînă la pronunțarea verdictului de achitare, ceea ce l-a făcut să nu uite niciodată această întîmplare din tinerețe. George Călinescu crede că Veronica fusese îndemnată să depună mărturie în proces chiar de către proaspătul ei soț, Ștefan Micle, acesta fiind cunoscut ca dușman al lui Maiorescu. Mai tîrziu, fără să spună cuiva adevăratele motive ale urii sale față de Veronica Micle, a încercat permanent s-o compromită în ochii tuturor. Mite Kremnitz povestește, în „Amintirile...” sale, publicate în „Convorbirile literare” din 1933, cum o descria Maiorescu în fața sa pe Veronica: „Doamna Miclea, o femeie puțin onorabilă, zise el, este aceea pe care Eminescu a cîntat-o în poeziile sale din tinerețe. Cumnatul meu îmi comunică diferite amănunte din viața acestei femei, care-i erau cunoscute și adăugă că îi e silă gîndindu-se că eu aș putea fi, în inima lui Eminescu, succesoarea unei astfel de femei” (D 75).
George Panu, încercînd să deslușească relațiile dintre personalitățile acelor vremuri, subliniază „amestecul „Junimei” și în special al lui Maiorescu în această dragoste și silința de a pune piedici ei” (D 82). Panu crede, pe de o parte, că era un obicei la „Junimea” ca liderii să monitorizeze relațiile pe care membri săi le aveau cu femeile și, pe de altă parte, „că d. Maiorescu era contra, pentru că în clipa în care Eminescu și Veronica Micle își vor vedea visul realizat, ‹‹cele două talente literare nu vor mai plînge așa de frumos în versuri››” (D 82).
Faptul că Maiorescu avea obiceiul de a repovesti realitatea în funcție de interesele sale rezultă și dintr-un „interviu” relatat mai tîrziu de I. Al. Brătescu-Voinești (D 77). Fără să scoată o vorbă despre motivul real al disprețului pe care i-l purta Veronicăi Micle, Maiorescu povestește un dialog pe care l-ar fi avut cu Eminescu, în care acesta i-ar fi spus că vrea să se căsătorească cu Veronica, fiind hotărît să renunțe la poezie pentru a-și întreține familia! Sugerînd că la auzul acestei decizii i-a stat inima în loc de grija față de soarta poeziei românești, Maiorescu îi spune brutal lui Eminescu că Veronica Micle a fost amanta lui Caragiale și a altora: „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfîșierea pe care știu că o să-ți pricinuiesc, - dar aceea pe care ți-ai ales-o drept tovarășă de viață nu merită această cinste... n-o merită. Înainte de dumneata a fost... prietena altora, a fost și a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el...” (D 77). Dacă a avut loc, acest episod s-a desfășurat în 1880, cînd, sosită la București, Veronica era prezentată de Eminescu ca fiind logodnica sa. Ciudată însă acea grijă a lui Maiorescu față de poezia lui Eminescu dacă facem un salt peste timp, pînă în ziua de 28 iunie 1883, cînd n-a avut nici o ezitare să-l interneze la spitalul de nebuni! În locul acelei întîmplări descalificante, pe care i-o relatează pe larg lui Brătescu-Voinești, mai bine l-ar fi lămurit de ce s-a dus, în dimineața zilei de 28 iunie 1883, la dr. Șuțu înainte de a-l vedea pe Eminescu pentru a afla dacă soția lui Slavici avea dreptate în privința nebuniei poetului!
Veronica știa de aversiunea de care „se bucura” din partea lui Maiorescu și, în scrisoarea pe care i-o trimite lui B. P. Hasdeu, în decembrie 1880, își manifestă tristețea față de amestecul acestuia în proiectul căsătoriei sale cu Eminescu: „D-l Maiorescu a trebuit până și în privința căsă-toriei mele cu Eminescu să-și ilustreze ființa, căci după numeroase expediente a decis pe D-l Eminescu a renunța la alianța proiectată” (D 83).
Dacă în cazul Veronicăi Micle poate fi găsită o justificare pentru disprețul afișat de Maiorescu, pentru episodul din 1864, nu la fel stau lucrurile în cazul Mitei Kremnitz. Deși îi era cumnată, Maiorescu a privit idila acesteia cu Eminescu prin prisma unei gelozii orbitoare. Veronica Micle, ca femeie trădată și geloasă, află de idila lui Eminescu cu Mite, dar sugerează și faptul că însuși Maiorescu ar fi amantul secret al acestei doamne. “Junimea” ar fi un “cerc care de altmintri-lea însuși Eminescu îi dă grațiosul nume de: Hare-mul lui Maiorescu, în care ilustrisima M-me Kremnitz e sultana favo-rită” (D 83). Dar dovada cea mai clară vine chiar de la Mite Kremnitz, în “Amintirile...” citate mai sus: “Cumnatul meu observase de cîtva timp că Eminescu și cu mine aveam ochi numai unul pentru altul, și nu-i plăcea de loc că totdeauna găsea pe Eminescu la noi și că el se simțea aici ca la el acasă. Vorbi cu mine în această privință, în mai multe rînduri ; începuse să-și rîdă de Eminescu în fața mea, și mă întreba dacă nu care cumva uitasem să-l fac să simtă distanța socială care ne separa, spunînd că acești boemi uită adesea cuviința, etc., etc” (D 75).
Aceasta este adevărata față a lui Maiorescu! În public nu contenea să caute cuvinte sforăitoare despre Eminescu, iar în intimitate îl disprețuia profund. Rîdea de el și îl considera un om inferior, un boem care nu știe ce este cuviința! Dacă lui Mite Kremnitz îi cerea să-l disprețuiască, oare ce-i spunea fiicei sau soției sale despre cel pe care-l invita deseori la masă? În acest context, este mult mai ușor să înțelegem „Însemnările...” sale, în care menționa semne de nebunie la Eminescu în lucruri dintre cele mai normale. Iată de ce, cînd interesele sale păreau a fi amenințate de poziția lui Eminescu față de Transilvania, n-a avut nici o ezitare să regizeze internarea forțată a lui Eminescu în ospiciu și n-a simțit nici o remușcare cînd a văzut că, din cauza lui, a fost distrusă viața celui mai mare scriitor român!
Un adevărat rechizitoriu la adresa caracterului lui Maiorescu îl reprezintă o scrisoare - nedatată - pe care Veronica Micle i-a trimis-o lui Eminescu, în care îl amenință că va scrie o carte, în care va da în vileag adevărul despre „Junimea”, precum și relația incestuoasă a Mitei Kremnitz, de care aflase că devenise „odalisca lui Maiorescu”. Umilința la care a fost supusă Veronica Micle o face să-i scrie lui Eminescu: „Dl. Maiorescu își va da seamă, încă odată, că nu trebuiește cuiva multe elemente oneste și morale pentru a arunca pulberea degradării în ochii altora, căci din spusele Dtale se va vede că nu omul cel moral par excelence va fi personificat în el” („Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit”, Editura Polirom, 2000, ed. îngrijită de Christina Zarifopol-Ilias, p. 239-240). Femeia rănită nu-și va duce la bun sfîrșit planul, însă Eminescu avea să se convingă peste puțin timp, pe pielea lui, de ce lucruri monstruoase era în stare Maiorescu.
Se știe ce a pățit Al. Macedonsky pentru neinspirata sa epigramă din acel an 1883. De ce ar trebui ca Maiorescu să fie scutit de raspundere?