La cumpăna dintre anii 2008-2009, punga biodegradabilă a devenit un adevărat personaj. Ea a fost singura care a reușit să treacă fericită în noul an, fiindcă suratele ei (mai) poluante au ajuns pe lista neagră a UE. Lumina reflectoarelor a neglijat însă, până acum, pe nedrept acest accesoriu atât de necesar. Fie că era din „nailon”, din material textil sau din celebra „rafie”, fie că era folosită doar la cumpărături, la de toate sau numai cu ocazii speciale, punga a glăsuit – prea puțin auzită – despre o seamă de lucruri semnificative. Cu siguranță că demersul meu este o reparație parțială care i se face.


Compoziția și croiala

Să nu care cumva să treceți în grabă peste aspectele ce țin de materialul și de modul în care a fost concepută punga. E unul dintre momentele cheie, fiindcă se referă la actul ei de naștere. Înainte însă musai să precizez că pentru a discuta despre acest obiect, vor fi mereu necesare incursiuni în trecutul relativ recent. Așa că multe dintre observațiile mele se referă la perioada ce precede punctul de inflexiune al anului ’89. Mențiunea aceasta este, după cum veți vedea, destul de utilă.

Decizia de a face, la domiciliu, o pungă din material textil (în special acesta se folosea) se leagă de condițiile de restriște. Cei ce recurgeau la asta vizau despovărarea bugetului familial de cheltuieli zadarnice. O pungă bine făcută era și rezistentă în timp, și mai ieftin de realizat. Așadar, dublă economisire. Cei care își permiteau, cumpărau oricâte plase și nici măcar nu se sinchiseau să aibă grijă de ele.

Însă celebra pungă „de leu” nu lipsea din „portofoliul” niciunora, fiind deosebit de practică și înlocuind, temporar, cu succes pe oricare dintre suratele ei mai rezistente. Când calitatea materialului din care era făcută aceasta din urmă începuse să scadă, a fost un semn (unul dintre altele) că economia socialistă era în declin. Și nu numai că era de calitate inferioară, ci îi crescuse și prețul. Politica statală se reflecta până și în obiectele cele mai banale: trebuia să facem „economie”, să „raționalizăm”. Cred că în aceeași tendință se înscriu și plasele stil năvod, foarte puțin practice, dar interesante pentru că își măreau capacitatatea în funcție de masa produsului.

Punga de rafie era o vedetă a domeniului. Nimeni nu pierdea și nici nu arunca o pungă de rafie. Dimpotrivă, acestea puteau fi recondiționate. Mai ales mânerele – din aluminiu sau tot de rafie – se întâmpla să cedeze, însă prin ochiurile rămase libere se putea ușor petrece o sfoară de nădejde care să îndeplinească cu succes rolul pentru încă o vreme. Cum necum, cam oricine ajungea în cele din urmă la o pungă vajnică și de calitate, însă nu multora le dădea mâna să le schimbe pe măsură ce se învecheau.

Trebuie spus că pe unii, vecinii începuseră să-i recunoască după pungă. Această fidelitate era un amestec nediferențiat de constrângeri exterioare și interioare. E limpede că plasele foarte uzate s-ar fi cuvenit schimbate. Și, în unele cazuri, probabil că era realizabilă o asemenea întreprindere. Însă se dezvolta un fel de atașament, o relație aproape afecivă cu obiectul util. Credibilitatea și-o dobândise rezistând unor poveri de multe kilograme, suscitând admirația posesorului. Omul devenea, poate nu dependent, dar atașat de accesoriul de nădejde pe care îl purta. De altă parte, oricine știe, era greu să găsești o pungă bună, care să nu deșarte cumpărăturile în tramvai sau în mijlocul pieței.


Fetiș și gadget

Nu doar credibilitatea stârnea admirație și simpatie, ci și excepționalitatea. Þin minte că am distrus, involuntar, o pungă cu ornamente deosebite, un fel de trofeu al bunicii. Existau pungile cu un statut aparte, datorită, în primul rând, aspectului ieșit din comun. Nu atât prețul lor era cel care le dădea valoare, ci felul în care fuseseră produse, ornamentele, materialul misterios (de multe ori prea puțin rezistent, dar arătos). Constituiau un adevărat fetiș al posesorului, care le folosea numai la ocazii speciale, când voia să atragă atenția, să se prezinte elegant în lume. Câtă deosebire între un produs de artizanat, lucrat cu migală, față de unul făcut manual acasă, cu fire încă atârnând pe la colțuri.

Prea multe accesorii spectaculoase nu existau în epocă. Așa că o pungă-portofel putea să stârnească admirația și chiar invidia, mai ales în rândul copiilor, dar nu numai. Cred că era contemporană cu fata de pe portofel (ăla cu bani și cu acte) care-ți făcea cu ochiul când mișcai imaginea. Practică, discretă, punga-portofel era relativ rară, în consecință producea mâhnire familiei întregi dacă se deșira, răpusă de efortul peste măsură sau dacă era pierdută de vreun membru mai neglijent.


Punga și job-ul

Punga era într-o relație foarte strânsă cu locul de muncă. Cel care ieșea pe poarta fabricii, uzinei, instituției publice în care lucra cu pungă, era în categoria celor care „mai puteau mișca” puțin. Adică mai luau o napolitană, o pereche de cizme, un litru de lapte, o fleică etc. Greșesc, intrările și ieșirile erau destul de bine păzite (uneori) astfel că relevantă devenea punga mai ales în mijlocul de transport sau pe drumul spre casă, adică după ce se epuizau toate modalitățile de ocolire a sistemului. Cel care ținea foarte mult la imaginea lui imacualată era de preferat să meargă fără pungă și să vină la fel de la locul de muncă. Sau să poarte o pungă fie transparentă, fie pe care o flutura vântul a pustiu. Purtătorii de pungă erau însă mereu suspectați (nu discut dacă pe drept sau ba) de profituri necuviincioase.

Dar a veni cu plasa plină de la serviciu nu era doar un semn al moralității îndoielnice, ci și o dovadă de responsabilitate. Cel care pășea ușor și nu se apleca puțin sub povara pungii era socotit indiferent, ușuratic, dezinteresat de soarta familiei. Oricâtă suspiciune ar fi trezit volumul unor pungi obeze, ea era de preferat acuzei de iresponsabilitate familială. Era mai ușor de suportat statutul de hoț prezumtiv decât cel de părinte/soț delăsător.

Mai există și o altă explicație. Acolo unde muncitorii sau funcționarii aveau pungile goale putea însemna că sistemul funcționează draconic. Acolo sigur exista un „om fără inimă” care încurca socotelile oamenilor de treabă, care și-ar mai fi îngăduit unul altuia câte o piuliță, un pachet de unt, un kil de șorici ș.a.
Deschizătoare de drumuri

Unul din rolurile fundamentale ale pungii era cel de deschizător de drumuri. De uși, ca să fim mai preciși. Indicat era, după un jargon din epocă, „să deschizi ușa cu capul”. Asta pentru că mâinile îți erau ocupate. Medicul, milițianul, directorul, inginerul, asistenta, contabilul întreprinderii, brigadierul… orice șefuleț era mai radios când vedea o pungă. Nu prea se ostenea să se uite ce conține, fiindcă știa că nu poate fi doar cu hârtii de ziar mototolite. Se mergea „pe încredere”.

Șpaga se putea da, pe atunci, în natură. Gâște grase, găini, țuică, brânză, smântână, cafea, cartușuri de țigări, băuturi mai scumpe, toate erau bune și deschideau noi posibilități. Cu cât mai multe și/sau mai frecvente erau pungile, cu atât mai sigură devenea cauza pe care o susțineau.

Cei de la oraș mai puteau merge și cu plicul, dar cei de la țară era de așteptat să vină cu plasa. În fapt, era un serviciu care li se făcea, fiindcă ei oricum nu dădeau banii pe produsele furnizate pentru dedulcit pontențații vremii. Materialul, croiala, culoarea sau uzura pungii deveneau aici irelevante. Importantă era prezența lor fizică, deosebit de promițătoare. Un adevărat stimulent profesional. Nu aparența lor imediată era evaluată, ci potențialul lor viitor.


Însemnele libertății

Punga divulga și locurile prin care posesorul a reușit să ajungă. Puțini erau cei care dețineau, înainte de ’89, pungi Malev. Era semn că umblaseră prin vecini. Pungile ungurești, în general, erau deosebit de apreciate. La fel și cele chinezești (ce vremuri!). Rafia lor parcă era mai elegantă și mai rezistentă decât a noastră. De fapt, a noastră cam dispăruse.

La un moment dat, prin anii ’90, au început să apară alte înscrisuri ciudate, precum Metro, Spar, Tesco, Asda, toate spunând niște povești inaccesibile celor mai mulți. De peste ocean, de la neamuri sau cunoștințe, aterizau Wal Mart (ce-o fi aia?), Bic și alte denumiri mirabile. Libertatea de mișcare se citea pe neglijata pungă.

Dar și libertatea de exprimare a început să-și ia tributul. Poate vă mai amintiți invazia de pungi „de leu” (încă își mai păstrau denumirea, deși costau vreo 50, apoi 500 etc.) cu femei despuiate. La început o trufanda, curând au devenit nedorit de populare, copii și maturi roșind împreună când nu erau suficient de atenți dacă achiziționau o pungă.

S-a întâmplat ca și revolta școlerilor împotriva sistemului să nu ignore punga. Elevii de la școli profesionale sau de la „seral” făceau un titlu de onoare din a nu purta niciodată geantă cu aluzii școlare sau, mult mai grav, ghiozdan. Semnul dezinteresului lor pentru învățătură se concretiza în punga cu – dacă era posibil – un singur caiet bun la toate. Era una dintre cele mai fățișe forme de jemanfișism școlar.


Noua modă socială

Odată libertatea socială dobândită (sau considerată ca atare), s-au încetățenit alte năravuri. Cei care voiau să demonstreze spirit progresist, au început să nu mai dea atâta importanță pungilor. Din pricină că moda aducea punga de unică folosință. Această depreciere de statut a pungii, trebuia să fie reflectată în comportament: să recuperezi o pungă de unică folosință putea fi un semn de rușinoasă avariție, una dintre sechelele vremurilor comuniste revolute.

Această coborâre în derizoriu a pungii s-a produs ca o consecință a specializării. Știți, desigur, că unul dintre miturile contemporane este cel al specialistului. Nici pungile n-au scăpat. Acum există, de exemplu, pungi de diferite mărimi cu tot felul de imprimeuri, special concepute pentru cadouri. În era socialistă, cele mai revoluționare puteau fi pungile cu Kent, Marlboro, Jim Beans, Guiness etc. Astfel, nu doar îți prezentai cadoul onorabil, ci făceai și niște aluzii la ce au alții, iar noi… ioc. Ulerior însă, aceste pungi puteau fi folisite și în alte scopuri, nu aveau o specificitate atât de mare. Acum avem pungile de librării, în care e preferabil să punem cărți. Sau punguțele de farmacii care nu rezistă la mai mult de 500g masă, pungi pentru pantofi, pungi pentru haine, pungi de Mac. Pe lângă cele bune la toate.

Totuși nici epocile mai sumbre n-aufost cu totul lipsite de pungi specializate… artizanal, să spunem. Unii își făcuseră pungi în care încăpea un număr optim de sticle de lapte, astfel încât să nu se lovească una de alta când erau cărate și să fie distribuită greutatea uniform în ambele mâini. Merită amintiți și vechii producători de boia, care legau două pungi (de mușama sau alt material cât de cât rezistent la umezeală) la un capăt și la celălalt al unei pârghii (a se citi: băț), iar cu acest dispozitiv pe umăr, umblau din casă în casă pentru a-și vinde marfa. Chiar dacă aveau la temelie alte considerente, cei mai bătrâni se pare că au dat tonul specializărilor.

Cei mai vechi s-au dovedit însă reticenți la a schimba pungile prea des, rămânând adepții folosinței îndelungate. Iată căscându-se un hău cultural între cei emancipați, care ard etapele, care reprezintă viitorul și nu pierd vremea cu amănunte, pe de o parte, și cei care au scrupule, care utilizează de mai multe ori, pe de alta.

Însă vremea când progresist înseamna să nu-ți pese, să arunci fără milă pungă după pungă, a trecut, fiindcă s-a instalat moda reciclării. Dar și aici continuă să existe diferențieri. Dacă iluminații folosesc doar papornițe doar din materiale biodegradabile, reacționarii încă mai adună pungi de nailon și rafie în sertarele de-acasă. Iar pungile lor de material textil (rămas din vreo pereche de nădragi sau cine mai știe) au ajuns iar la modă. Măcar prin aceea că se potrivesc întâmplător cu noul curent eco.

Punga este, așadar, oglindă culturală, marcă a statutului social, simbol al idealurilor purtătorului. Ea ține pasul cu „spiritul veacului”, dar aduce și mirosul tradiției riguros păstrate. Foarte rar în prim-plan, sacoșa spune mereu o poveste. Vorbea despre nivelarea socială, dar și despre individualități revoltate. Despre atmosfera greu respirabilă a sistemului comunist, dar și de frânturi de libertate sau iluzia ei. A fost mereu fidelă șpăgii naționale, martor mut al acesteia.

Stil, moralitate, rang social, avere, concepție despre lume, vicii, profesie, hobby-uri, caracter – iată câte se pot aduna într-o pungă. De leu, de rafie, de pânză sau eco.