ÎN CÃUTAREA CÃRÞILOR PIERDUTE


[Din volumul “De la clasici la contemporani”,
Ed. Bibliotheca & Marcona, Târgoviște, 2008, pag. 331-334]



ÎN TEME, VI (O ușă abia întredeschisă), volum al lui Nicolae Manolescu din 1986 pe care l-am comentat la vremea respectivă, când scriam în SLAST, este inclus un text intitulat Scrisul și cititul, ce conține o afirmație pe care am caracterizat-o atunci drept studiat-șocantă: „De cînd mă știu mi-a plăcut de fapt nu să citesc cărți, ci să scriu despre ele”. Într-o formă atenuată și, în bună măsură, într-un alt context, ideea este menținută și în Cititul și scrisul (Polirom, 2002, 350 pag.), carte în care, aș zice, inversarea termenilor nu e întâmplătoare: „Nu e adevărată nici măcar supoziția că trebuie să-ți placă să citești ca să fii critic. Trebuie să-ți placă să scrii despre cărți, nu să le citești. Sînt plăceri complet diferite. Îmi vine greu să-mi amintesc de clipa, probabail întinsă pe cîțiva ani, din care am renunțat la a mai citi pur și simplu cărți și am început să simt nevoia de a scrie despre ele”. Obiectivul cărții pe care o publică Nicolae Manolescu (de fapt prima parte a volumului de la Polirom), formulat oarecum ironic, prin evocarea lui Stingo, personajul narator în vârstă de 22 de ani din romanul Sophie’s Choice de Styron, care-i sugerează ideea că „în adolescență, cititul este, când este, o erecție” ar fi următorul: „…să descopăr, evocîndu-mi lecturile de odinioară, această erecție uitată o dată cu profesionalizarea, această inocență de care nu mai sînt capabil când citesc cărțile ca să scriu despre ele”. Ca Jean Paul Sartre, Marcel Proust, Michel Foucault, Mircea Eliade, Caragiale, Alexandru George, Leon Wieseltier, Gustave Flaubert și Borges, din care extrage motouri pentru cartea sa, dar și ca alții, de la Creangă la Nabokov din Vorbește, memorie, Nicolae Manolescu încearcă să reconstituie paradisul pierdut al copilăriei și al adolescenței, care, pentru el, are, ca și pentru Borges, forma unei biblioteci. Nu știu ce impact ar fi avut asupra cititorului această carte dacă ar fi fost singura a lui Nicolae Manolescu. Întrebarea este, de altfel, vorba autorului, complet absurdă, dar de vreme ce-mi trece prin cap poate avea o semnificație. Vreau să spun că ea trebuie privită ca o profesiune de credință a unui mare critic și a unui spirit ales și este, cred, scrisă de pe această poziție pe care Nicolae Manolescu și-o asumă fără emfază și fără fasoane. Are, într-un fel, un caracter testamentar, deși ultima frază („Sufletul mi-e vesel, oho, pentru că n-am citit toate cărțile.”) indică un alt început de drum.
DOUÃ ÎMI PAR a fi, în această carte, scrisă cu finețea lui Anatole France din Le livre de mon ami, obsesiile care-l urmăresc pe autor: relația dintre cititor și critic, pe de o parte, și aceea dintre critic și scriitor, pe de alta. Deși, în Cititul și scrisul, prima pare a fi dominantă, cea de-a doua nu lipsește. Cu alte cuvinte, căutând să reconstituie imaginea paradisiacă a relației sale cu cărțile, Nicolae Manolescu încearcă să sesizeze nu doar momentul în care cititorul fascinat a devenit un funcționar al lecturii, „un birocrat care ia notă de ultimele apariții editoriale”, dar și felul în care un cititor care, aidoma lui Stingo, visa să devină scriitor, a renunțat, cu luciditate, la acest vis. Secțiunea Violon d’Ingres, care conține scrierile de ficțiune ale lui Nicolae Manolescu, face evidentă această preocupare.
Există, în Cititul și scrisul, privit ca profesiune de credință a unui critic literar, numeroase elemente care clarifică propriul demers. Bunăoară, evocând condiția de birocrat al lecturii pe care trebuie s-o suporte cronicarul literar, criticul își situează mai bine Temele, ca expresie a unui efort de eliberare de tirania înregistrării și a diagnosticării, într-o recâștigare a plăcerii de a citi ghidat, într-o mai mare măsură, de hazard sau capriciu: „Temele mi-au permis să combin o plăcere cu o datorie. Caracterul lor absolut liber îmi dădea sentimentul că nu fac decît să citesc cu creionul în mînă”. Temele nu sunt însă singurele scrieri de acest fel ale criticului. Eseurile Introducere în opera lui Alexandru Odobescu și (chiar) Sadoveanu sau utopia cărții sunt, în ciuda caracterului lor mai elaborat, expresii ale aceluiași tip de libertate.
Deși nu sunt de neglijat, nu asemenea clarificări dau adevărata valoare a cărții. Calitatea sa cea mai însemnată este aceea de a fi un „roman” al copilăriei și al pierderii paradisului ei. Într-un fel, asemănător cu cel al lui Creangă. Altfel, deosebit, pentru că este un roman livresc, tributar, până la un punct, sugestiei lui Ibrăileanu care vorbea despre un dialog al vârstelor în exercitarea lecturilor succesive și, mai ales, pentru că este romanul unui alt spațiu. Cu acest text ieșim (ca în relativ puține altele de la noi) din mediul preponderent rustic al evocărilor din copilăria scriitorilor români, fie ele și capodopere, părăsim caprele Irinucăi și uciderea cuvioaselor muște și a cuvioșilor bondari cu ceaslovul, pătrunzând în ambianța familială de tip intelectual sau mic-burghez și în spații unde biblioteca este principalul punct de reper. Pe aceste coordonate, Cititul și scrisul este, și el, este un roman de formație. Valoarea sa nu este însă aceea a unui roman, ci a unei proze superioare în care se îmbină subtil eseul cu literatura. Sunt scene admirabile ale rememorării copilăriei, învestite, poate, cu o anumită cheie simbolică, precum ascensiunea în nucul uriaș din curtea bunicilor. Există și excelente portrete: al italienistului sibian Pimen Constantinescu, ghid al lecturilor tânărului de 16 ani, sau al lui Licu Pop, cărturar necunoscut, dar apreciabil, posesor al unei biblioteci fabuloase și susținător al ideii, împărtășite de viitorul critic, a primatului sursei.
Se află, în carte, și un fermecător roman al familiei, cu chipul părinților, cu strămătușa evocată anterior într-un volum de Teme și cu farmecul lecturii în camera ei, loc de refugiu pentru copilul fascinat de cărți, cu imaginea bunicului dinspre mamă, Nicu Manolescu, originar din Găești (o precizare de luat în seamă!), avocat care apăra numai cauze juste, aidoma celui din povestirea În lumea dreptății de Brătescu-Voinești, dar mai ales cu căutarea izvoarelor înclinației pentru scris, aflate la Nae Ch. Bogdănescu, străbunicul pe linie maternă, înzestrat cu har de povestitor și autor al unor memorii, din care strănepotul reproduce o spirituală povestire „amintind de Ghica și de cei doi Caragiale”, dar, poate, și de Filimon. Plăcerea reconstituirii genealogice îl duce pe N. Manolescu, pe ramuri colaterale, până la 1520. Remarcabilă este povestea brățării dăruite de doamna lui Știrbei-vodă Siței, soția serdarului Tache, și ajunsă, prin străbunica autorului, la mama sa, care o vinde într-un moment de restriște, la ieșirea din închisoare. Literar vorbind, brățara ar fi trebuit să fie păstrată cu orice preț. Rețetele literare așa ar impune. Dar în Cititul și scrisul ele sunt foarte discrete, dominantă fiind autenticitatea rememorării.
DACÃ TRECEM peste paginile de jurnal, care constituie un fel de epilog al „romanului familie” din Cititul și scrisul, fixând în pagină împrejurările încetării din viață a Tatălui și vădind o anumită pudoare în fața dezvăluirii propriilor sentimente legate de moarte, rămân textele propriu-zis literare, grupate sub titlul Violon d’Ingres. Nu mă opresc la versuri, care sunt cu desăvârșire inerte. Sunt însă câteva proze bine scrise, de factură preponderent livrescă și cu inserții fantastice. Mai interesantă pare a fi Într-un oraș necunoscut, pe tema buclei temporale, cu adieri borgesiene și cu ceva din Mircea Eliade. În același stil, dar cu mai multă pregnanță „realistă”, este Ușa zidită. Clișeele prozei de această factură se văd, totuși, și mă obligă să reactualizez o observație făcută de Nicolae Manolescu însuși în legătură cu proza lui Alecsandri, plină, aceea, de clișee romantice: când acest lucru se produce la începutul literaturii, este vorba de ingenuitate, când se produce în plină maturitate, avem maniera. Răscrucea mi se pare minoră. Pianul ar fi putut face parte din Cititul și scrisul, Ruleta este o spirituală proză pe tema coincidențelor absurde. Aș caracteriza, molipsit de stilul manolescian din Cititul și scrisul, literatura de ficțiune a criticului printr-un mic exemplu. În urmă cu mai mulți ani, petrecând, împreună cu familia mea, o seară în compania lui Gheorghe Zamfir, în casa părințlor săi din Găești, am încercat, fără succes, să-l convingem să ne cânte din nai. La rândul lui, a încercat tot timpul să ne convingă că e un mare acordeonist. Nu era. Dar rămânea, și atunci când cânta la acordeon, un admirabil muzician.