agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-17 | |
"Trunchiul și așchia" este romanul caracterelor îndelung șlefuite, ori dimpotrivă al antieroilor lipsiți de caracter.
Proza deceniului al nouălea din secolul al XX-lea recuperează, după trecerea unei întregi generații optzecist-postmoderniste care nu prea a dat capodopere epice, pe un romancier al caracterelor vii și al frescei societății noastre. Bucureștiul interbelic și postbelic dar și alte zone din provinciile românești istorice, observate adeseori de către cunoscutul scriitor șaptezecist Marius Robescu, sunt reînviate într-un roman (rămas neterminat) scris în sumbrii ani ’80. Aspecte necunoscute decât trăitorilor sub democrația perioadei interbelice dar și sub regimuri dictatoriale sunt redate mai ales după o documentare sisifică, prin acribia unui observator al lumii. Voința, idealul lui Maris Robescu era, aflăm de-abia acum, cea de a fi considerat un Balzac al societății moderne și contemporane românești. Caracterele eroilor săi primi și secunzi cresc treptat din experințele vieții lor, de parcă autorul ar restudia niște ramificații antropologice ale “trunchiului” sau materialului natural și social observat în cele mai fine articulații, fiind cu totul remarcabilă certa pastă realist-psihologică a configurării relațiilor actanțiale. Publicarea romanului Trunchiul și așchia (Ed. Muzeul Literaturii Române, vol. I – 2005 ; vol. al II-lea – 2006) de Marius Robescu reprezintă un eveniment cultural ; întârzierea sa inexplicabil de lungă îi poate intriga pe mulți. Să fi fost vorba de precauție exagerată, de invidia romancierei Gabriela Adameșteanu, fosta iubită a scriitorului, în păstrarea la sertarul propriului birou a manuscrisului timp de cincisprezece ani? Sau, probabil, în anii de după moartea lui Robescu din 1985, survenită în condiții neclare – cum mărturisește Marin Codreanu în Unde-au dispărut minotaurii – acest scriitor o fi supărat cu ceva pe cineva – vreun editor, iar dacă nu o personalitate (un cenzor) din regimul ceaușist atunci mai probabil una politică postdecembristă, căreia i s-ar fi înmânat cartea spre apreciere. Se poate confrunta cu realitatea istorică o scenă memorabilă, cutremurătoare a cărții Trunchiul și așchia – moartea « bătrânului » Coman din volumul al II-lea. Unele informații despre ascendența și preocupările cazone pe linia paternă a autorului romanului reies clar din dicționarul de scriitori români publicat în 2005 de Al. Sasu. Mai precis consultând începutul articolului critico-biografic despre marele poet șaptezecist M. Robescu. S-ar putea ca rezerva cititorilor romanului său, care pot să ne infirme bănuiala, convingerile că suntem în fața unei cărți autobiografice, să sufere unele mutații, printr-o surpriză de proporții. Fiind fiu de ofițer român, prozatorul-poet M. Robescu și-a imortalizat aici tatăl în personajul principal Horia Coman – absolvent al unui liceu militar, al Școlii de Război, sublocotenent și apoi locotenent participant pe Frontul de Vest în cel de-al doilea război mondial. Băiatul acestuia, Lucian Coman (despre care observăm că începe să aibă rol diegetic focalizator încă din ultimele capitole ale primului volum) va trece în prim plan, ca al doilea protagonist abia la mijlocul volumului al doilea, încă de la vârsta adolescenței. Va devini brusc și narator, iar discursul autoscopic al său certifică valențele autobiografice, sau marea autenticitate a romanului; Lucian (un ego naratorial dar și autor-actor camuflat) asistă cu uimire la sfârșitul tragic al bunicului său din Teleorman. Romanul devine abia spre final direct autobiografic, prin faptul că boala de plămâni pentru care Lucian a fost internat într-un cunoscut sanatoriu, timp de nenumărate luni, s-a vindecat ca prin minune, exact după cum mărturisea poetul Robescu în unele poezii celebre de-ale sale. Iată pasajul morții singurului bunic cunoscut, descris atenția și halucinanta impresie (înțeleasă abia la maturitate) avută de micuțul Lucian, care este una din nenumăratele indicii că romanul ar fi autobiografic : « Deodată Lucian văzu, cu spaimă, la ușa cea mare, lume multă : femei și bărbați, așteptând cu o privire resemnată și sălbatică. Și înțelese că bunicul va muri. Era ceva ciudat, ciudat, și el nu știa ce să facă. Poate ar fi trebuit să plângă dar îi era teamă să nu supere pe cineva. Trebuia să îndure. Dar cum, ce anume ? Așteptarea. Așteptarea unui văl subțire care cade din înalt încet, încet de tot, plutind fără greutate și care până la urmă își așterne pe pământ cu un oftat greutatea uriașă. Totul luând astfel sfârșit. » Moartea are accente mioritice. Lucian, micul erou al romanului, are o evoluție sufletească inconstantă, intuind durerea, cruzimea bolii, a morții ; fragil la trup, pleca de cu noaptea, în pantaloni scurți cu vărul său mai mare Liviu, în lungi încursiuni de pescuit prin bălțile dobrogene ale Dunării ; nechibzuința avea să-l coste, stopându-i-se abia la vârsta adolescenței, când a trăit în schimb și prima iubire față de o foarte tânără soră medicală care-l îngrijea într-o stațiune. Mătușa sa Maria, la care a stat un an pe la sfârșitul războiului, îi permitea absențe prelungite de acasă, neștiind că de la o vârstă fragedă Lucian avusese simtome de hemofilie, știute bine doar de către « doica » sa, mătușa mai tânără Angela. Ascunderea bolii este un laitmotiv al romanului Trunchiul și așchia, simbol de maculare a vieții ce se leagă strâns, ca o liană împletită pe arborele vieții al unei sperate vindecări miraculoase. Multe personaje, rude sau străini, își privesc suferințele pulmonare, făcând ca și prințul Maxențiu din Concert de muzică de Bach o obsesie și aproape o filosofie individualistă, abisală. În schimb, Lucian are voință, își reface puterea fizică și morală, după constatarea ineficienței relative a tratamentului prescris de medicul său curant la sanatoriul din Valea Prahovei. Vrea să lupte cu spectrul morții de care se adăpostea tacit orice pacient bolnav grav ; luptă statornic pentru autovindecare, chiar cu ispitele alcoolice ale pacientului demonizat, Bucur Micu, care începuse să-i ia pe toți din salon la cârciumă. În fiecare duminică, în care-i vedea antrenați nefast pe ceilați pacienți tineri sau chiar adolescenți ca și el. Vindecarea deplină îl va uimi pe doctorii Șteiu și Popescu, care nu puteau face nimic în majoritatea cazurilor, încă netratabile atunci (cum este cel vânjosului adolescent Grigore, descris cum moare topindu-se ca o lumânare). De fapt caracterul autobiografic al romanului devine o forță motrice de a sonda reacțiile oamenilor întâlniți, de a prezenta personajele într-o contiguitate de sânge (ereditară) sau de afinități intelectuale, profesionale, conversaționale. În adăposturile antieriene din Capitălă se află toate noutățile din cartier, în zilele liniștite predominând izolarea impusă prin lege, din cauza camuflării orașului, stingerii luminilor. Ca în jurnalul lui Pericle Martinescu (partea a III-a, Bombe și boemă, în curs de publicare la editura Ex Ponto) atmosfera încărcată din deceniul al cincilea al secolului XX, vremurile războiului erau impregnate de tot felul de accese epicureice ale societății bucureștene, de o nepăsare generalizată. În volumul al doilea din Trunchiul și așchia Marius Robescu descrie mutarea familiei locotenentului Horia Coman, deci și a fiului său unic, Lucian, din Cotroceni într-o casă mult mai modestă din Militari, pe atunci comună la periferia Capitalei. Frica și tensiunea bucureștenilor în timpul bombardamentelor din Centrul Capitalei dispărea cu cât imobilele aveau privilegiul de a fi construite pe obscure mahalale, la marginea metropolei. Ducând o viață de așteptare mistuitoare a terminării războiului și a întoarcerii tatălui său, care ajunsese până la poalele Munților Tatra, Lucian vizualizează tot ce se întâmplă și în Militarii următorilor ani. Va continua să dea amănunte foarte precise despre șeful de post, plutonierul major Corbea, prieten cu tatăl său, care anchetase și închisese niște muncitori care lipeau pe ascuns afișe cu soarele, peste cele ale țărăniștilor (cu simbol ochiului) sau ale liberalilor (cu simbolul cumpenei). Indezirabil ca apărător al ordinii publice, el va fi ucis după o meschină conspirație, pusă la cale de viitorul primar Capitalei, Cercelaru Serbescu, o obscură și vitriolantă figură umană mai înainte, care candida din partea comuniștilor. A fost păcălit să iasă pentru o ipotetică razie înainte de a se crăpa de ziuă, după apelul telefonic al unor comuniști, în timpul ultimelor alegeri zise libere ; s-a ferit până n-a mai putut de un camion care-i depășise bicicleta pe stradă și ca imediat să vireze puțin spre el, zdrobindu-l. Aflăm din ”Nota de ediție”, semnată de Aurelia Dumitrașcu la începutul volumului secund, că romanul n-a fost ansamblat bine de către autor ; n-a aput nici să-i finiseze toate capitolele, dar nici să arate ce s-a întâmlat cu unchiul Cozianu (fratele bunicii lui Lucian), închis la Canal, cu vechiul vecin « bolșevic » Apostol și cu familia fiului acestuia Gigi (care în liceu fusese legionar, însă studiase agronomia la Kiev, devenit fin al familiei Coman), nici cu Aurel Băcescu și Maria, învățători la țară. Acțiunea romanului (ce putea să fie de o amploare deosebită) se oprește chiar când începuse cooperativizarea, pe la începutul anilor ’50. Este bine știut că autorul lui avea să moară din cauze neștiute în propria sa baie în 1985. Prietenii săi literați au exclus presupusa lui sinucidere, despre care vorbeau și medicii legiști (puși să ascundă probele de otravă găsite în trupul său). Structura compozițională este aleatorie începând cu al XXIII-lea capitol, existând texte refăcute cuprinse în ”Addenda” ce cuprinde eșantioane din ceea ce lui M. Robescu încă nu-i convenea, retușând mereu primele redactări de capitole dar și rescrierile total diferite ale paginilor prezente în romanul său postum. Ele n-au putut fi legate în contextul datelor cronologice din redactarea originară (care îl mulțumea pe Robescu la un moment al contemplării a ceea ce scrisese). Pasajele neintextuate din punct de vedere formal, decât rareori ( excepție făcând primele impresii din spital ale adolescentului Lucian), sunt remarcabile alternative de evoluție a acțiunii, sub motivul contrazicerilor unor idei dinspre finalul întregul corpus textual ce s-a păstrat și a fost publicat. Nu se poate explica exegetic alegerea titlului romanului, Trunchiul și așchia, decât pornind de la câteva rânduri de la începutul addendei despre raportul sufletesc necenzurat dintre multe personaje, în pasajul iubirii și întrajutorării dintre încă nemăritatele surori Ioana și suferinda Angela, devenite apoi mama și mătușa preferată (doică, apoi confidentă) a lui Lucian : « Angela stătea mereu acasă, mânca și dormea cât avea nevoie. Într-o oarecare măsură lucra, îi plăcea partea migăloasă a croitoriei, cusutul butonierelor și al nasturilor, călcatul cu fierul încins, însăilatul ori brodatul. Nu se da în lături nici să gătească sau să spele. Aceste treburi îi reveneau mai ales ei căci Ioana aducea banii, avea funcție de cap al familiei. Nu o familie, ci o țandără, două biete membre dislocate de trunchiul rămas departe, două ramuri rupte și purtate împreună de vânt. ». Tradiția carierei militare provenea din cealaltă tulpină a « trunchiului » familiei lui Lucian, mic burgheză (prin cariera militară îmbrățisată de bărbați). Însuși « bătrânul », bunicul Coman fusese căpitan în primul război de întregire a patriei, trăindu-și la via sa nobilă din părțile teleormănene cu marea nemulțumire de a fi considerat « exploatator » de către secretarul de partid de la primărie, Nicu Guțu și de către președintele colectivei, tovarășu Gârceag. Ei se prefac a-i îngădui până la apropiatul deces « bătrânului » chiabur Coman (un altfel de Ilie Moromete) plăcerea de a se ști proprietar al micii sale vii, cu soiuri deosebite de struguri împământenite pentru prima dată la noi. Ultimele clipe sunt trăite la maximum de căpitanul Coman, dus și în brațe (precum Anchise la asediul Troiei) de către fiul său pentru a-și vedea via și heleșteul înainte de a deveni crescătorii de porci. Parastasul « bătrănului » apare descris în culori sumbre ce anunță și dezastrele din viețile nevinovaților țărani ce încă se bucurau de împroprietăririle din 1946. Aceste amintiri ale prozatorului, trasformate în scene cu pretenție de a înfățișa realist-satiric ce se petrecea și-n mediul rural, par a motiva suficient alegerea titlului acestui roman social, politic, erotic, reprezentând concomitent o cronică a propriei familii mici dar și extinse a autorului. Fiind un autentic Bildungsroman prin mărturiile de viață directe sau indirecte (auzite de la multe rude de către personajul Lucian), Trunchiul și așchia are valențele stilistice conferite de respectarea principiului obiectivității. Nu întâlnim, decât reprimate cu grijă, efluvii ale sensibilității dintre rude, prieteni, perechi de îndrăgostiți. Mai mult, căsnicia mătușei sale, a Mariei – învățătoare în satul Prundu din Vestul Dobrogei – cu un coleg, Aurel Băcescu, cauzele divorțului dintre ei vor fi prezentate în ambele volume cu maximă obiectivitate, cu dramatismul insinuării deznădăjduirii că acel cuplu, crezut de Aurel androginic s-ar putea desface ca miezurile unite ale unei nuci. Eșecul relației matrimoniale dintre cei doi învățători, se produce la câțiva ani după întoarcerea lui Băcescu bolnav de tuberculoză de pe Frontul din Est. Fiul lor, Liviu (singurul văr al lui Lucian, cu care copilărise mult la Prundu, pe timpul bombardării Capitalei din 1943-1944) ajunsese deja licean și se va vedea forțat de către părinți să se mute la un liceu militar. Așchia educației în spirit cazon din familia lui Horia Coman nu putea sări și spre trunchiul marii familii de origine pur țărănească a tânărului Liviu Băcescu, despre care suntem informați că ajunge student la Medicină. Cititorii să fie atenți cum răzbate din rândurile acestui roman-frescă o idee: acest apreciat scriitor, Marius Robescu, nu înțelegea faza crepusculară a epocii regale din istoria României decât sub aspectul luptei maniheice dintre monarh, legionari și Antonescu pentru supremație politică. Totuși, se poate observa cum unele fragmente dinspre finalul primei părți apărute din Trunchiul și așchia ni se par, la o lectură superficială, intenționat nerealiste, deficitare sub aspectul documentării istorice. Nu întâlnim în carte, decât în mică măsură, ceea ce am fost siliți să credem, să fim îndoctrinați despre istoria precontemporană. Vizualizăm cum s-a făcut istoria în ultimii o sută de ani. Orice istoric, lecturând romanul lui Robescu rămâne uimit de capitolele – puține la număr dar cu acțiune panoramică esențializată precum procesele verbale – în care se propune decriptarea sociologică a evoluțiilor sau involuțiilor din viața civililor ori cadrelor militare în anii 1931-1941. În primul volum, acțiunea sau originea personajului Lucian Coman pornește pe firul matern ereditar, dintr-o localitate rurală din județul Argeș, Valea Negrului. Un flăcău sărac din Săpata, Ilie Dragomir, se va împătimi treptat și o va fura pe fiica preotului de aici, pe nume Caterina, imediat după ce bătrânul murise fără a le da consimțământul. După un an, mama ei, preoteasa rămasă văduvă, află că fiica ei trăiește rău cu bărbatul, o va vizita și se va convinge de contrariul zvonurilor care circulau despre aceștia. Cumnații lui Dragomir voiau să pună mâna pe cele nouă pogoane care vor reveni după nuntă lui Dragomir, din zestrea Caterinei. Li s-au născut patru fii : Costică, apoi peste șapte ani au venit aproape la rând Maria, Ioana și Angela. Anticipând evenimentele vieții personajelor, sau făcând o mică paranteză, Ioana este eroina care va deveni în perioada interbelică, la începutul anilor ’30, soția locotenentului Horia Coman și mama lui Lucian. Destinele eroilor capătă o turnură tot mai tragică. Bucuria familială a lui Ilie și a Caterinei nu durează decât vreo zece ani, pentru că țăranul mijlocaș Dragomir, capul tinerii familii va muri de tifos în 1916 ca prizonier de război. Ocupanții României îl ținuseră într-un lagăr, neasigurând deloc celor contaminați de molimele războiului condiții de tratare în vreo infirmerie. Caterina a aflat cu mare întârziere că rămăsese văduvă. Războiul balcanic redat sumar în stilul rapoartelor sau cronicilor de război puțin mai înainte, apoi primul război mondial formează, prin notările exacte ale evenimentelor ca într-un raport, un prim intermezzo de roman istorico-politic. Fiind tot mai bolnavă, ajutată în gospodărie prea puțin și de fiul ei, Caterina va trăi în păcat cu un om mai tănăr decât ea, stârnind mânia fraților ei. Deși proaspăt întors de pe front, omul ales de ea să-i fie bărbat (un fost combatant pe front, chiar mai tânăr decât ea) nu prea reacționează când este bătut într-o noapte și o va părăsi. La scurt timp survine moartea ei, fiica de preot suferind la piept de o boală necunoscută ; tragedia fiind că fetele mai mari, orfanele Maria și Ioana trebuiau deja să se prezinte la școală, ceea ce nu se va întâmpla așa curând. Fratele lor se lasă dus de nas să se însoare cât de repede. Va lua o fată de aceeași vârstă, de un egoism cum rar se poate întâlni. Firul epic se ramifică încă din primele zece capitole, prezentându-se însurarea de adolescent a lui Costică, răutatea femeii lui, Tita și a socrului arătate față de cele trei orfane. Directoarea școlii din sat, tânără văduvă, va fi păcălită de cuvintele lingușitoare ale tatălui Titei, ce intenționa să le plaseze pe fete la un orfelinat. Acolo, viața în regim aproape cazon se dovedește destul de suportabilă față de starea de semisălbăticie în care fuseseră obligate să stea în casa părintească, sub ochii ipocriți ai Titei, cumnata lor. Maria și Ioana vor reuși ușor să intre la Școala Normală din Pitești. Romancierul prezintă cu multă introspecție evoluția caracterială adolescentină a surorilor Maria, Ioana și Angela Dragomir. Debilitatea fizică, boala de plămâni căpătată de cea mică, fac din ea un copil-problemă. Numai îngăduința arătată de profesori la admitere și la cursuri o vor face să ia și bacalaureatul cu medii mediocre. Destinul Mariei este de a ajunge, după distribuirea inechitabilă (nu după criteriul mediilor celor mai mari) într-un sat dobrogean de machidoni aflat aproape de Dunăre și să se mărite cu Băcescu, învățătorul cel tânăr. La nuntă nu pot veni, din cauza lipsei banilor, nici surorile, nici fratele ei mai mare, Costică. Acesta se gospodărise tot mai bine, el îngrijind și de terenul care revenea de drept, ca moștenire părintească surorilor lui. Ioana, văzându-se cu diploma de Școală Normală, alege viața mai liberă în București, reușind să se cazeze și să lucreze drept contabilă într-o mare fabrică de panificație, care primea comenzi și de la unele unități militare. După un an o va lua spre ocrotire pe sărmana mezină a familiei, pe Angela care avea o formă avansată de răceală la plămâni. Consultația Angelei la un medic și tratamentul minimal al ftiziei cu niște fiole de lichid administrate destul de rar (fiind scumpe), dar îndeosebi șederea în timpul unei veri întregi în satul natal, Valea Negrului, îi ameliorează starea de sănătate. Ioana se va mărita cu un tânăr ofițer, Horia Coman, provenit dintr-o familie bogată, care tot fusese pe la brutărie unde lucra ea spre a cumpăra provizii – pesmeți și alte alimente făinoase. După mutarea cu chirie într-o casă încăpătoare din București este relatat momentul fericit al nașterii băiatului lor, Lucian, care va fi crescut, educat de mătușa Angela, care avea suficient timp să-i citească, să-l îngrijească, să-l ducă prin grădinile Capitalei. Făcând o vizită la Valea Negrului, soții Coman, adică Maria și Horia reușesc să cadă la înțelegere cu fratele Costică, ce fusese poreclit poreclit pentru patima beției în sat Bulearcă. Tita acceptă și ea să le fie trimis rudelor de la oraș, Ioanei și Angelei o cotă parte din produsele obținute din cele șase pogoane ce le-ar fi revenit legal. Iată-l pe fratele mai mare Costică, dar și pe socrul său, devenind un fel de arendași pe pământul la care țineau mai mult ca la ochii din cap, ei purtându-se tot mai civilizat cu tinerele lor rude de la oraș, pentru că ajunseseră niște persoane mult mai însemnate. Oare Robescu, romancier al bravadei militare a soldaților pe câmpul de luptă, nu se abate – prin judecățile insinuate emise la adresa comandanților lor români – , devenind și excesiv de sarcastic (într-un fel de mitomanie flegmatică), de la adevărul unor evenimente din istoria recentă a lumii, declanșatorii celor două războaie mondiale ? Categoric nu, iar o cercetare în cele mai mici detalii asupra originalității sau paternității paginilor de manuscris infirmă din capul locului posibilitatea ca textul epic să prezinte unele compilări. Unitatea discursivă și chiar tonul echilibrat, câteodată și vijelios al narațiunii se constituie în probe irefutabile pentru demonstrarea că această operă romanescă a fost gândită, apoi elaborată și cizelată până în cele mai imperceptibile detalii, subtexe aluzive de către Marius Robescu. Reliefat foarte bine este tonul pamfletar al acelor pasaje dialogate sau portretizante despre involuția spre demagogie legionară a maiorului Sfetea, profesor la Școala de Război ; dealtminteri, nici un condei străin de intențiile auctoriale n-a deformat cazul patologic al altui personaj secundar, locotenentul Megheanu. Acest antierou se străduiește să racoleze prin îndoctrinări pe colegii ofițeri, invitându-i și la conferințe prolegionare ; va rămâne nepedepsit cât timp se infiltrase ca un spin, ca un organ bolnav în armată. Trunchiul instituției militare poate fi lovit oricând de această așchie din el, devenită cea mai primejdioasă ”coadă de topor” – insinuaează prin titlu autorul. Ofițerul Megheanu este cu siguranță un agent al Gestopo-ului, un pion retras imediat în Germania, ca și H. Sima, liderul instruit acolo chiar în spirit arian, care a condus prost mișcarea legionară din toamna anului 1938, îndepărtându-se de primele directive politice ale lui C.Z. Codreanu. Nerspectarea statutului apolitic pretins oricărui cadru militar face din acest personaj, locotenentul Megheanu, tipul anarhistului, un caracter realist iremediabil pierdut, cu trăsături umane amputate. Autorul romanului, M. Robescu îi face un portret fugitiv înspre finalul primului volum, dar cu o precizie a introspecției care ni-l fixează definitiv în memorie. Acest locotenent va deveni, dealtfel, dezertor chiar în timpul Rebeliunii – dar va rămâne o figură singulară în proza noastră. Așadar, nu numai carierismul unor ofițeri ajunși prea ușor generali, ci și camelionismul au coexistat cu înaltul profesionalism și în rândurile armatei române, considerată de istorici în totalitate loială instituției monarhice sau guvernului, apoi în special mareșalului Ion Antonescu. Superiorul direct al lui Megheanu, căpitanul Săpunaru se străduiește să-l corigeze, nicidecum să-l « persecute » , cum stabilise ancheta ordonată de la Statul Major. Iar vina nonintervenției la început a armatei române pentru înăbușirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, apare doar sugerată în capitolele al XIII-lea și al XIV-lea. Ce-i făcuse pe legionarii din Centrul Bucureștiului să se predea, ieșind cu mâinile sus pe stradă, nu cumva chiar acțiunile, manevrele uriașelor tancuri nemțești care bombardau pe străzi, omorând civilii (în special femeile și copiii ce ieșiseră mai înainte să manifesteze cu ei)? Baia de sânge de atunci a echivalat cu ocuparea definitivă a țării. Germanizarea economică treptată a României încă de la sfârșitul deceniului al IV-lea constituia o realitate, din cauza căreia statul român era criticat în Occident și părăsit de aliații lui tradiționali. Dar nu se cunoaște faptul că nu Antonescu și armata au înfrânt pe legionari, ci chiar Hitler, pentru a nu mai da ocazia unor solidarizări viitoare de ordin politic împotriva aservirii depline a Regatului român de către uriașa mașină de război germană. Înainte de a simți cizma rusească a lui Stalin, românii o suportau cu greu pe cea a lui Hitler. Nemulțumirile ofițerilor români, haosul creat și prin schimbarea de regim politic de două ori – în septembrie 1940 și în ianuarie 1941 – sunt descrise de către Marius Robescu prin intervențiile verbale sceptice, de revoltă asurdizată ale unui personaj puternic evidențiat în calitățile sale morale, Horia Coman, locotenentul ce a făcut pe ultimii șefi legionari să se predea, asaltând rapid clădirea unde se baricadaseră. ”Domnul Apostol”, un maistru de la Uzinele electrice, comunist înrăit, are un fiu licean, pe Gigi, care își dezbrăca din stradă cămașa verde când se întorcea de la întâlnirile cuibului său de legionari. Îl văzuseră vecinii, chiar și Horia Coman, dar nu apucaseră să discute cu tatăl lui că, brusc, s-a declanșat răsturnarea de la putere a Gărzii de Fier. Declarațiile date de un martor ocular răuvoitor despre ”năpârlirea” nocturnă din fața casei părintești a inocenței imberbului militant puteau să-l coste zeci de ani de temniță grea antonesciană și după 1944 comunistă. Norocul său a fost că tatăl n-a crezut faptele ”trădării” tradiției proletare chiar de către progenitura sa și l-a rugat pe vecinul său, locotenentul Horia Coman, să intervină rapid cu o declarație ce-i lua apărarea vinovatului : „în mod vădit, domnului Apostol nu-i făcea nici o plăcere să-i ceară ajutor lui Horia Coman. Socotea aceasta o umilință cu atât mai nemeritată cu cât, credea el, vina era și de data asta a autorităților care închideau ochii la astfel de ticăloșii cum erau denunțurile, ba chiar le încuraja, și cu cât Gigi al lui era nevinovat. […] « Lucrurile sunt clare, îi spuse el lui Horia pe un ton aproape arogant. Dacă vin la dumneavoastră este numai fiindcă n-am încredere în justiția burgheză. Mă puteți bineînțeles refuza – doar știți despre ce este vorba – deși conștiința dumneavoastră n-ar trebui să vă îngăduie un aca asta… » Așa vasăzică, se gândi Horia. El unul nu suportă să se coboare nici măcar pentru a mă pune la curent cu situația exactă a fiului lui. Horia sperase că va putea, ca între bărbați, să-l prevină asupra a ceea ce, dup semnele, nu știa, că Gigi fusese într-adevăr legionar […]“. Mai înainte acest personaj ridicol cu nume predestinat, Apostol, comunist ilegalist înainte de război, vorbea și simțea în ura de clasă chiar invitat și omenit cu cel mai bun vin de familia lui Horia Coman. Firea sa vindicativă, ca și incidentul cu denunțul fiului său – pe care-l credea regizat de către unii dușmani personali sau chiar de autorități – sunt două motive suficiente pentru ca mai târziu, devenit după stalinizarea României activist sau membru al partidului muncitoresc, să reclame răspicat că mulți dintre vecinii înstăriți de pe strada unde locuia voiseră să îi păteze onoarea de șef de familie prin acuzațiile mincinoase despre fiul său. Titlul romanului, Trunchiul și așchia, devine un titlu evocator, alegoric chiar prin relevanța acest eveniment din viața unui licean din Capitală. Așchia mai cade și hăt, departe de trunchi. Dar rămâne de aceeași esență lemnoasă, bună sau proastă, noduroasă. Liceanul Gigi nu este un veritabil fiu risipitor, datorită fricii ori precauției sale de a nu-i spune direct tatălui său, maistrului electrician Apostol, că îi repugnă total aspirațiile comuniștilor și că el ar fi mai… patriot, nu un cosmopolit, un idealist. Eșecul relației de comunicare profundă între tată și fiu din capitolul al XV-lea, ascunderea lașă de către Gigi a revoltei adolescentine – ce se canalizează din subconștient pe căi ocolite – demonstrează o excepție de la legea transmiterii ereditare a acelorași patimi de recalcitranță, revoltă socială. Gigi îl copiază pe Apostol, însă în sens contrar, fiind un negativist. Un spirit utopic, de bun samarinean ateu al lui Apostol nu știe că se confruntă, chiar sub acoperișul casei sale, cu spiritul advers, de naționalism anarhic al liceanului Gigi, tipul de personaj stigmatizat social pe viitor. Se știe că mișcarea legionară a apărut la noi ca reacție la pericolul bolșevizării unei întregi Europe, care a durat până în ”obsedantul deceniu” de după ”Eliberarea” din 1944-1945. Elementele autobiografice ale romanului reies cu pregnanță din descrierea simtomatologiei bolii de plămâni în cazul Angelei, de care a suferit și s-a întremat cu greu însuși autorul. La fel, comportamentul copilului familiei Coman, Lucian, redă sentimentalismul indus de către această mătușă foarte suferindă care-l educase, reprimat concomitent sau numai redirijat masculin, cazon prin legătura foarte puternică încă din copilărie față de tatăl său, Horia, locotenentul. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate