agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1674 .



Expresie si digestie
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Horia Dulvac ]

2009-03-26  |     | 



EXPRESIE ȘI DIGESTIE


De ce trebuie să ne fie foame, ce legătură poate exista între nevoia aceasta fiziologică de a anexa exterioritatea și expresie?
Gura, organ prin care are loc alimentația, practic o înglobare a lumii exterioare în propria interioritate, pare a fi mai degrabă destinată vorbirii, decât hrănirii.
Dar între cele două funcțiuni nu e chiar o prăpastie, a vorbi seamănă uneori teribil cu a mânca.
S-ar părea, în mod frivol, că vorbirea reprezintă un soi de expectație a aerului din plămâni, mai degrabă o ieșire în exterioritate decît o îmbogățire a interiorității.
Nimic mai fals: semnificația vorbirii nu este vehicularea aerului vibrant prin corzile vocale, ci misunea de a convinge.
Iar a convinge, seamănă teribil de mult cu a înlocui. Un soi de mâncare: pe cel care l-ai convins, l-ai și asimilat, căci el s-a lăsat schimbat, abandonându-și identitatea în favoarea alteia, care este aceea a propriei tale logici, a unui altfel de digestie a formei.
Pasiunile cu care oamenii pledează în diferite cauze, sunt de înțeles. Fără a convinge, orice discurs e inutil și gol, ca bătaia vântului într-o ramură neprivită de ochiul omului.
Abia din momentul în care ai declanșat măcar un interes elementar, lucrurile încep să aibă sens și semnificație. Încep să mă reflect în cel căruia i-am solicitat cu atâta disperare atenția. Iar cel căruia i-am implorat îngăduința de a accepta în primă instanță că există și altcineva în afară de el, adică să te ia în seamă, va înceta foarte repede să mai fie același.
A crezut: iată portița prin care el va fi înlocuit. Cu cine altcineva decît cu cel care, cu atîta forță de persuasiune, a reușit să impresioneze, o umbrire atît de fertilă așa cum creștinismul a făcut posibilă fecundarea fecioarei prin umbra gravă a lui dumnezeu?

Doar în aparență a mânca e actul prin care exterioritatea este asumată, inclusă propriei individualități. Ni se pare că devorăm spațiul și mediul înconjurător cu o voracitate care ne sperie și pe noi înșine: dacă lumea exterioară s-ar termina, dacă nu ar ajunge pentru toti?
Spaime care ne–ar putea face să și ucidem, ca în fratricidul originar al lui Cain, alimentați de panica și îngrijorarea că lumea exterioară s-ar epuiza, că Cel din care ne-am delimitat și-ar termina potențialitățile.
În realitate însă, mâncarea aceasta nu e o simplă înghițire, ea are și subtilul act al digestiei, care înseamnă asimilarea exteriorității proaspăt cucerite, în datele propriei tale funcțiuni. Străinul, alogenul mâncat e supus unui chimism de–o intimitate înspăimântătoare, care face din laboratoarele individualității adevăratul spațiu, acel spațiu propriu pentru care animalelel ucid.
Lumea pe care tocmai am mâncat-o este repede dizolvată de sevele chimice și gastrice ale propriei naturi metabolice. Biologia ne spune că universul înghițit e dizolvat până la ceea ce noi presupunem că e elementaritatea alcătuirii umane: celulă, molecule, atomi.
Îmi imaginez raiul din care tocmai am plecat, înghițit de Adam cel flămând, ca pe un fagure de miere. O halcă nemestecată, din care lumile aproape intacte ar putea fi decelabile: bucăți de copaci, pofte, rodiri, doriri nostalgice ca niște turle înclinate ale unei biserici neterminate...
Lumea aceasta din care tocmai am plecat urmează să fie descompusă în elementele primare care, preluate de sângele poftei, va fi fiind combustibilul continuei noastre vitalități.(Probabil că nici o moarte nu e mai urâtă, mai rea și mai totală, în imaginarul colectiv, decât aceeea de a fi mâncat, înghițit.)
Feluriți monștri atentează la individualitatea noastră, amenințând realitatea faptului că ne-am născut. Anexarea noastră într-o exterioritate ostilă, dizolvarea, aneantizarea.
Gura, esofagul sunt porțile de intrare într-un coșmar al copilăriei, monstruozitatea care nu încetează să se producă: faptul de a fi înghițit, delimitat de margini noi, continui și claustrofobe, de a ți se dizolva membrana fragilă a propriei individualități care își va fi revărsat fără speranță conținutul citoplasmatic într-un mediu străin. Dizolvarea cărnii voinței proprii în celule lipsite de semnificație, folosirea lor în alcătuiri noi. Spaima că gândul s-ar putea să nu se mai poată reflecta pe el însuși, o lume populată de un singur ins, care ar putea și el să dispară și să nu mai fie nimeni și nimic care să reflecte, să delimiteze...

Coșmarul gurii ca poartă a digestiei nu este însă în întregime epuizat.
Printr-o subtilă acțiune, cuvintele se aproprie de vecinătatea individualității, încercând, ca biblicul șarpe, să convingă. Aparent, ele ne cer un lucru elementar: să adormim vigilența marginilor continui, membramatice, care ne înconjoară ca un cerc de securitate, propria exestență. Să acceptăm reflexia exteriorității în oglinda adonică a propriei existențe. O oglindire fatală, care va fi ducând la deschiderea porților spăimoasei cetăți.
Nici o cale nu e mai simplă de a deschide porțile cetății, decât calul troian al digestiei, mărul cel gustos al semnificării.
Frumosul e în sine irezistibil și și-a dovedit irezistibilitatea provocând ireversibila încurcătură în rai.
În mod natural, de câte ori vedem ceva frumos, ar trebui să ne lase gura apă. (În copilărie, bunica mea avea o mătușă care deochea: era suficient să se uite cu dorință la o persoană sau la un obiect, și ele mureau, se dezintegrau. Eu însumi, am văzut, ascuns după un gard de lemn, saliva dorinței maleficei bătrâne, care părea a avea în frunte un singur ochi. Cu frăgezimea cărnii lor, copii ar fi fost victime sigure ale deochiului: simpla privire i-ar golit de conținut ca pe niște sâmburi uscați.
Ei bine, la mai puțin de o săptămână după salivația fermecată, cireșul care era încărcat cu fructe de un roșu violent, ca sângele dorinței, s-a uscat. S-a crăpat până la rădăcină.).
Am simțit deseori, în clipele de satisfacție estetică muzicală, o secreție sublinguală, de parcă sunetele mi-ar fi declanșat brusc o izvorâre ciudată. Salivam la concerte ca la o masă îmbeslșugată. Iar în adolescență, la vederea unei fete frumoase, nu doar salivam, ci deveneam foarte vorbăreț (în fond, ultima îndrăzneală).




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!