Vă puteți așeza. De pe scaun se vede mai bine ceafa scaunului din față. Nu de altceva.
Se vede pesemne și că mărimea contează. Și că numărul contează.

Aș fi văzut o scenă mai largă, un număr mai mare de scaune care să dea buzna când au dat buzna ajutate de mâinile Tamarei Popescu și pe alocuri ale lui Ilie Gheorghe.

Nu trișez, ba sunt chiar conformistă. De ziua internațională a teatrului, 27 martie, mă duc la teatru, invitație pentru două persoane, eu sunt însă una, dar ocup așadar două scaune. Unul cu mine, unul cu puținele efecte personale, geanta și haina. Lor li se adaugă efectele personale ale drei din stânga. Efectele personale pot ține loc de persoană, adică.

Dar un text, chiar și textul Scaunelor lui Eugen Ionesco nu poate ține loc de scenografie, nici de regie. E ceva în stilul Klarei Labancz, respectiv al lui Kincses Elemer, care ține loc de frig și nu ocupă tot spațiul pe care textul când îl sparge, când îl scurmă, când îl dilată. Cel puțin nu-l ocupă în partea a doua a piesei, în secvența când gimnastica ia locul vorbelor și obiectele cu patru picioare iau locul sufletelor de oameni, adică locul mulțimii ca personaj. În acel crescendo, în acea agitație, în acea forfotă, chestii specifice vieții, când nu se mai poate. Sau spectacolului, nu mai știu.

E știut, Ionesco a insistat mereu ca indiferent de viziunea regizorală și scenografică, să fie aduse pe scenă cât mai multe scaune, eventual să apară un al treilea actor, adică o actriță tânără, vioaie, care să o joace tot pe bătrână, dar care să poată aduce rapid scaunele pe scenă, încât efectul să fie aiurisant și copleșitor. Un scurt moment am avut azi parte de un așa efect, personal, în timpul secvenței aducerii scaunelor pe scândura înclinată. Dar s-a datorat mai degrabă umbrelor încârligate pe care scaunele și le proiectau pe ecranul mare din spate, ecranul ce ținea loc de ape.

Apele de început. Apele uterine. Despre care nu spun nimic, așa cum nu o să spun despre text, oricât mă costă să mă abțin. Nici nu știu dacă e bine să fi citit textul înainte să vezi piesa. Deși se cam știe. Să spun că teatrul lui Ionesco e un teatru prioritar de limbaj ar fi un al cincilea picior la scaun. Deci nu spun.

Oricum, evident, ”adevărul se ia de unde se găsește”.
Îmi place să cred că spun adevăruri atunci când le găsesc. Dar nu spun evidențe decât foarte rar. Or, despre teatrul evidentului este vorba aici, la Scaunele. N-aș spune al absurdului. Deci despre atenuarea teatralității. Dacă actorilor nu le reușește până la capăt, se datorează, cred, conceperii întregului. Individual și împreună, ca elemente, ei rămân oricum spectaculoși, vorbesc chiar și-n șoaptă, acustica sălii mici "Ion D. Sârbu" o permite. Iar piesa de azi rămâne evident un spectacol. Am simțit constant asta, deci nu m-am pierdut în ea.

Despre să poți vedea evidentul spunea și regizorul brazilian Augusto Boal în cuvântul deschis adresat spectatorilor din lumea largă, așa cum cere tradiția de câteva zeci de ani, în ziua când se sărbătorește ziua internațională a teatrului. Și citit azi de către Mircea Cornișteanu, directorul Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova, înainte de piesă, dar fără ton de prolog. „Lumea e un staul”, zicea Boal. Și noi ocupăm scaunele. Ionesco chiar Scaunul, adică un loc sub pământ în Lachaise-ul parizian, iar viața de 100 ani, chiar așa.

Ocupăm uneori bănci și coincidențe. Adică azi citeam, sub soare și pe o bancă, despre mentalitatea de artist, în mentalitatea Virginiei Woolf. Scria ea că artistul „spune lucrurile simple pe care oamenii inteligenți nu le spun. (…) pe neașteptate, exprimă lucrul evident pe care ceilalți nu l-au remarcat”.
Nu știu ce anume a remarcat din piesa asta prietena mea care a rămas nedumerită, pe jumătate satisfăcută, la sfârșit. Nu știu ce aștepta. Dacă alt tip de umor, dacă altă viziune. Dacă ea citise textul. Se vindea, oricum, cu 10 lei și ceva. Cât o carte.

Cam așa arată și chipurile celor două personaje. Chiar și când se văd actorii din ei. Tremurul mâinilor lui Ilie Gheorge, care s-ar potrivi și în "Lecția" aceluiași Ionesco. Albul chipului său vopsit. Lipsa lui de șovăială cu două mici excepții. Chipul lui îmbătrânit, mai puțin ochii. Roșul rujului cu care Tamara Popescu își mânjește fața, știți bine când. Când o cere secvența. Forța plămânilor săi. Agilitatea corpului masiv, flic flacurile de pe frunte.
Nu vă foiți. Păstrați telefoanele închise. Asigurați-vă că ați așezat bine mințile pe spătare. Nu mai e mult.

Ar mai fi sunetele pe care le scoate la final Oratorul, personajul-rezumat al ideii piesei. Adică un tors de manechin, cu haină bine tivită și cap de pitic de grădină aducând un pic a moș crăciun foarte tânăr. Care a coborât din tavan, însă, și nu pe horn. Bizare sunete, puțin prea grosolane.

Dar nici spătarele nu sunt mereu de catifea.
Nici așteptările cea mai bună alegere. Evident, scaunele de azi trebuie revăzute și nu lustruite. Cu atât mai puțin târșâite pe podea sau prea corect așezate.

Eu n-am așteptat nimic azi, am învățat să nu fac asta cu privire la felul cum e pus în scenă Ionesco. M-am ales cu o seară plină și o ușoară durere de spate pe care n-o datorez spectacolului, nici măcar faptului că eu nu sunt totuși un mareșal, nici măcar de imobil, cum bătrânul din piesă.
Ci unor alte efecte personale. „Și atunci am râs”.