Personalitatea moral-religioasă a Mântuitorului Hristos


În referatul creației lumii din Noul Testament (In. I, 1-5) Sfântul Apostol Ioan prezintă rolul Fiului lui Dumnezeu de a chema la existență întreaga faptură, El fiind și Cuvântul cel veșnic sau Viața întru adevăr, puritate ființiială de negrăit dar și iubire deplin mărturisitoare, pe care noi, oamenii, avem datoria, nespusul privilegiu de a o dobândi. Nașterea Fiului din Dumnezeu Tatăl reprezintă actul ce nu poate fi raportat la o scară a temporalității, aparținând veșniciei: "La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu" (In. I, 1-2).
În acest capitol se va prezenta in mod schematic, prin esențializare, menirea, calitatea Domnului Iisus Hristos de a fi catehetul desăvârșit, după cum am intitulat chiar textul integral al acestei lucrări. Nu i se putea da acestei lucrări scrise decât un singur titlu - printr-o voită corespondență de sintagme cu titlurile a două importante studii catehetice a regretaților părinți profesori Constantin Galeriu si Î.P.S. Antonie Plămădeală - Mântuitorul Iisus Hristos, catehetul desăvârșit. Se va observa prin trimiteri la textele biblice cum Fiul lui Dumnezeu binevoiește să Se întrupeze pentru a deveni Învățătorul și părintele duhovnicesc al celor ce vor să-L cunoască, la Sine putând să afle neamurile întregii lumi "(...) apa care (...) se va face (...) izvor de apă curgătoare spre viața veșnică" (In. IV, 14). Activitățile catehetice ale apostolilor, apologeților sau Sfinților Părinți din epoca unității ecleziastice, întreprinse și de către toți propovăduitori neobosiți pe care îi are Biserica Ortodoxă până în prezent, respectă și actualizează neîncetat misiunea învățătorească a Domnului nostru Iisus Hristos, Care este prin viața Sa exemplară chezășia dobândirii vieții celei fericite și a statutului nostru, în ceruri, de fii ai lui Dumnezeu după har. Orice etapă din existența istorică a Domnului Iisus Hristos ne determină să medităm la cea mai importantă legatură sădită spre actualizare în om, legatura cu Părintele ceresc, în ea revărsându-se, aflându-și finalitatea și celelalte raportări morale ale fiecărui creștin – cât mai înduhovnicite – față de sine însuși sau față de semeni.
Va fi discutată și înnoirea întregii creații, ca efect al îndeplinirii de către Mântuitorul Hristos a planului Sfintei, Nedespărțitei Treimi de reabilitare a omului după săvârșirea de către Adam și Eva a păcatului strămoșesc. Activitatea didactică și misionară a Fiului lui Dumnezeu era dublată de sfințirea întregii naturi prin actele Sale verbale urmate de nemaiauzite minuni, cum ar fi umblarea Domnului Hristos și a lui Simon Petru pe Marea Galileii sau potolirea foamei a mii de oameni prin înmulțirea pâinii și a peștilor. Cu ce scop erau făcute ? Pentru ca noi toți să fim încredințați că doar celor care respectă voia Tatalui ceresc li se cuvine răsplată, sporire duhovnicească încă din timpul viețuirii pe pământ ("Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce doriți și se va da vouă. Întru aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să aduceți roadă multă și să vă faceți ucenici ai mei", In. XV, 7-8). Activitatea didactică din ultimii trei ani ai existenței în lume a Domnului nostru Iisus Hristos, se concretizează prin activitatea Sa sfințitoare, care durează din momentul înființării Bisericii sobornicești, prin lucrarea de către preoți și arhierei a Sfintelor Taine, instituite la Învierea Sa din morți, spre a fi transmise mai departe urmașilor preoți. Acești urmași sacerdoți, hirotoniți « prin punerea mâinilor » apostolilor , arhiereilor au fost, sunt și vor fi mereu chemați la slujirea ecleziastică, la predania catehetică de Însuși desăvârșitul Arhiereu, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru.
Numai prin jertfa Lui pe cruce, prin acceptarea martiriului și a morții celei mai defăimătoare, de sclav, și apoi datorită pogorârii cu sufletul la iad, urmată de Învierea din a treia zi și de Înălțarea Sa cu trupul la ceruri erau posibile mântuirea obiectivă a omenirii și restaurarea întregii creații. Se stopau astfel efectele distructive ale lucrării diavolilor în viața tot mai iresponsabilă a oamenilor orbiți de plăcerile lumești, deoarece, ridicând de jos oile rătăcite, tămăduind rănile spirituale, apoi și pe cele trupești, Mântuitorul nostru învăța ca apostolii, ucenicii Lui, ba chiar noi înșine să ajungem sfinții Lui, îngrijind perpetuu să-i facem și pe alții părtași nemuritoarei, fericitei viețuiri în Împărăția lui Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos va fi recunoscut în istorie ca singura personalitate umană Care a îndrăznit să Se numească pe Sine Dumnezeu. A dovedit de la naștere, printr-o viață exemplară, murind spre a învia și a ne da șălașuri în cadrul Bisericii biruitoare, în slava lumii întregi, că nimeni altcineva în afară de El n-ar fi putut fi recunoscut de către noi drept Logos ceresc înomenit, Dumnezeu-Omul.
Alături de Tatăl și de Duhul Sfânt, Fiul lui Dumnezeu sau Logosul creator plănuise din prima clipă a istoriei, când îi plămădea pe Adam și pe Eva, dându-le protopărinților noștri întreaga lume spre stăpânire, că El Însuși va trebui să coboare la firea omenească, lipsindu-se temporal de simțirea deplinei comuniuni din Sfânta Treime și micșorându-Și mult slava prin chenoză și Întrupare. După ce fusese lăsată liberă în Rai tendința personală de ieșire din ascultare a lui Adam cel vechi, era multă nevoie de intervenția Sa benevolă pentru noi. Cei deveniți neliberi din cauza consecințelor grave ale neascultării poruncii, denaturaseră, împătimiseră ființa umană – creată inițial mult mai perfectibilă, mai armonioasă și mai apropiată haric de Dumnezeu.
Hristos Mântuitorul, anunțat de profeți, va accepta să fie concomitent, pentru noi, oamenii, acel Adam cel Nou, cu totul asemănător la corp fiecăruia, chiar muritor, dar și personă treimică supremă, să rămână Fiul lui Dumnezeu. El știa că nu trebuia să se îndepărteze, ca un deus otiosus din panteonul greco-roman, neveghind firea creată, pe robii trăitori pe fața pământului, scopul Său fiind « să Se facă trup » (In. I, 14), în frațietate deplină cu neamul omenesc. Lumea întreagă, neamul ales întorseseră spatele multor prooroci ori patriarhi trimiși anterior spre a prefigura nevoințele și vocația învățătorească ale lui Mesia. Părintele Ioan Mircea afirma într-un articol de-al său că Providența nu lipsea din nici un act divino-uman, din intenționalitatea soteriologică a misiunii pe pământ a Mântuitorului: "Prin întrupare, taina lui Hristos-Dumnezeu-Omul avea să devină taina mântuirii, sau iconomia îndumnezeirii noastre".1) Momentul nașterii Sale nu se alege, dealtfel, oricând și oriunde. El prezintă atâta relevanță istorico-geografică, și ne gândim la treptata pierdere a autonomiei statale a Þării Sfinte încă de pe vremea lui Irod cel Mare și la politica expansionistă, fondatoare de pax romana a imperiului lui Octavian Augustus. Nașterea lui Hristos din Sfânta Fecioară Maria este una paradigmatică și din perspectiva socio-culturală.
Prin anunțarea Lui de către toți profeții Vechiului Testament a venirii apropiate, în trup omenesc, cu suferințele și dovedirile mesianității vieții Fiului lui Dumnezeu se urmărea, cu certitudine, ca principal obiectiv, spre binele întregii populații a anticei Palestine, întreținerea stării de trezvie, de așteptare a zilei adeveririi marii vești: "După zămislire a urmat la vremea potrivită nașterea Pruncului divin în peștera din Betleemul Iudeii (...) anunțând pe « Împăratul păcii » și « Împăciuitorul lui Dumnezeu cu omenirea » (Efes. II, 14-16). La opt zile de la naștere este tăiat împrejur după Lege și I se pune numele « Iisus » (Luca II, 21) « ce se cheamă Hristos » (Matei I, 16), cum se comunicase de Dumnezeu prin Îngerul vestitor".2) Această propovăduire a profeților veterotestamentari era de fapt conștientizarea în rândurile poporului ales asupra acutizării necredinței în Dumnezeu și sporirii consecințelor slăbirii firii noastre din cauza păcatului stramoșesc, prin care nu se lăsa a avea loc resurecția, după moarte, a sufletelor drepților, reținute sute și mii de ani în șeol, mai exact în nediferențiata lume a umbrelor, a întunericului.
Dacă în perioada veterotestamentară nădejdea omenirii în asumarea urcușului spiritual, a îndumnezeirii (care cu greu era intuită, sperată) se canaliza exclusiv înspre viitor – ca simplă ipoteză – odată cu Hristos Mântuitorul suprema lecție la care ne face el părtași devine interioară, mereu prezentă și asumată creator, în mod febril. Această predanie, veste bună adusă din cer la cei de pe pământ de către Adevărul și pacea lumii este îndumnezeirea treptată a firii omenești, prin practicarea ascezei, mărturisirea zilnică a crezului curat în Sfânta Treime – propovăduit intens chiar de membrii fondatori ai Bisericii creștine. Ea va câștiga noi adepți, pe cei sosiți în trupul lui Hristos, în Biserica dreptmăritoare chiar după ce fuseseră politeiști înveterați, ca hindușii la care a propovăduit Sf. Ap. Toma. Prin caracterul ei universalist și prin libertatea neamurilor (păgânilor) de a adera prin botezare la Biserică, se constată după sfârșitul primelor trei veacuri faptul că acest creștinism va fi perceput ca singura conduită ontologică, ca apogeu al culturii și spiritualității popoarelor.
S-au creștinat încă de pe timpul marilor persecuții romane din secolele II-III comunități întregi de pe Glob, milioane de suflete, din toate cele trei continente cunoscute în lumea veche, Europa, Asia și Africa, față de care Palestina se situa ca centru geografic sau răscruce, axis mundi - după cum arăta Mircea Eliade despre locurile sacre în Tratatul de istorie a religiilor. Ce a fost deosebit de atrăgător în învățăturile de credință vehiculate de primii creștini cu mult zel, în mod organizat (instituționalizat de la început) ? Siguranța împăcării umane cu Bunul Dumnezeu, prin care Sfinții Apostoli garantau, chiar când erau torturați, atingerea nemuririi de către cei statornici și dreptcredincioși ! Argumentele consolidării creștinismului pe bazele optimistei viziuni asupra vieții și morții le întălnim, vin din Scriptură; după cum precizează părintele Ioan Mircea, învățătura despre treptata și individuala desăvârșire a condiției umane, opera la care a muncit fără odihnă Mântuitorul Iisus Hristos poate fi semnalată în întreg Noul Testament, astfel explicându-se și invocarea deasă a numelui său de către apostolii și ucenicii care au elaborat cele douăzeci și șapte de părți ale acestei Cărți, prin care se reinvestește cu autoritate ecleziastică și corpusul moral-didactic al scrierilor din Vechiul Legământ prin îndeplinirea mesajului lor de învățatura creștină:
"Noul Testament începe cu numele Lui: (Matei I, 1), (Luca I, 35; III, 23, 38) și se încheie cu același nume: (Apoc. XXII, 20-21); ceea ce înseamnă că El este (Apoc. I, 8), (XXI, 13). Aceasta dovedește că toate scrierile Testamentului Nou vorbesc de El și de opera Lui mântuitoare și îndumnezeitoare, desfășurată pe toate planurile de activitate, cu cele două firi ale Sale și prin toate cele trei demnități, sau slujiri, pentru aducerea la îndeplinire a planului iconomiei și misiunii Lui divino-umane, a împăcării oamenilor cu Dumnezeu și a readucerii lor la El".3)
Taina lui Hristos, consideră Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, este, din punct de vedere dogmatic, osmotic legată de taina Sfintei Treimi, deoarece îi este mai lesne minții umane, trăirii în trup să accepte apofatismul Întrupării Domnului Iisus Hristos decât să râmână în zadarnică așteptare a sfințirii de după moarte – sotheris incomplet, promis de profeții de dată mai recentă ai celor din religiile mozaică și islamică. În decursul istoriei, nu se puteau niciodată explica taina nașterii ori doctrina hristologică în absența argumentelor dogmei trinitare : una fără cunoașterea celeilalte provoacă teorii aberante, erezie, schismă – în sistemele de îndoctrinare din scolastica medievală sau în constituțiile Reformei, catehismele protestante. Vom dezbate aici, pe lângă subiecte care provin din hristologie, și multe aspecte, repere gnoseologice despre Sfânta Treime, dată fiind utilizarea lor de către predicatori la biserică sau de către profesorii de religie.
Întreita slujire – sfințitoare, conducătoare și învățatorească – a revenit nu numai lui Hristos Dumnezeu, ci și urmașilor Săi hirotoniți, de la care avem până astăzi administrate în cadrul Bisericii toate darurile Sfântului Duh. Îndumnezeirea se revarsă asupra creștinului nu dinspre o singură Persoană, ci prin conlucrarea sau energiile necreate divine ale Tatălui prin Fiul întru Duhul Sfânt. Inițiatorul efortului de îndreptare spirituală a omului e Dumnezeu Tatăl, modelul absolut al strădaniei se poate recunoaște în Fiul omului, Hristos Dumnezeu, iar împlinitorul, Cel care ne asistă perpetuu, "Care vă va învăța pe voi toate" (Mat. XXVIII, 19) este Sfântul Duh, Mângâietorul.
Modul de conferire a atributelor divine dinspre Tatăl spre Fiul și Duhul Sfânt este dăruirea reciprocă, perihoreza. Altfel spus, acceptarea înțelegătoare în neschimbabilitate iubitoare. Germinează din eternitate binele ca natură proprie Divinității supreme, existând dintotdeauna virtuți, viață deplină în Sfânta Treime, simțită din timpul viețuirii umane prin creșterea binefacerilor aduse de aceasta pentru credincioși, prin imitatio Dei (procesul metanoic de curățire a păcatelor și al dobândirii virtuților fiind urmat de iluminare). Devenirea întru ființă (concept coceptualizat filosofic de către Constantin Noica, va cunoaște o evoluție ascendentă, din har în mai mult har. Această expandare a virtuților trinitare în calitățile dobândite prin ascultare de îngeri sau oameni poate fi comparată cu o tulpină întreită, cu arborele vieții. Harul ne vine din rădacina comună ce ne irigă trăirile, adică de la Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, revărsându-și seva pe trei canale inseparabile, deși izvorul bunătăților va rămâne unul și același: ființa divină, Însuși bunul Dumnezeu – pentru noi rădăcină (origine spirituală, ontologică) dar și rod, scop multașteptat al vieții fericite, de-a pururi îndumnezeite.
Dumitru Stăniloae ne arată o trăsătură particulară a Persoanei Fiul lui Dumnezeu. Personalitatea Sa moral-religioasă poate fi socotită una de catehet desăvârșit, Slujitor în lume sau Omul-Mijlocitor suprem al dobândirii nemuririi în fața Tatălui: "Sf. Treime vrea să restabilească comuniunea cu oamenii și între oameni, misiune care revine în chip deosebit Fiului prin locul ce-l are în Sf. Treime ca intenționalitate ipostatică după comuniune, purtată de bucuria obligativității, a servirii, față de Tatăl intâi și, de aceea, spre a mulțumi pe Tatăl și față de oameni, pentru a-i aduce iar în starea de fii ai Lui".4) Domnul Iisus Hristos este oricând pregătit să celebreze o reînviere a noastră din cuvântări de zidire sufletească, prin sacerdoții Săi unși în Biserica Ortodoxă datorită investiturii lor de către ierarhi.
Cu destulă greutate, prin efort nu doar cognitiv ci de menținere a unei trăiri religioase, ființa umană se poate apropia de taina Sfintei și nedespărțitei Treimi. Pedagogia vieții spirituale – iată singurul interes, imediat observabil, neutilitarist, al activității Mântuitorului Iisus Hristos cât timp a trăit printre noi. Acest interes devine indisolubil legat de conduita și misiunea tuturor educatorilor Bisericii. Prin el se va continua, se va concretiza lucrarea lui Dumnezeu de învestire cu sfințenie a celor care luptă ascetic pentru a o caștiga, gândind, vorbind sau acționând ca exemple vii ale lui Hristos pentru că ei sunt "lumina lumii", "sarea pământului" (Mat. V). Consimțământul celor care beneficiază de activitatea catehetică reprezintă premiza, nu și cauza suficientă a succesului demersului învățătoresc. Rolul activ uman al catehetului, de a face posibilă împărtășirea de Hristos prin cuvinte ce au girul formulărilor Bisericii, presupune o angajare dinspre fiecare destinatar al învățăturii de credință, pentru care presupunem a fi necesară, dacă vrea să ajungă la rezultate meritorii, o stare aperceptivă, o râvnă cu nimic mai prejos decât cea a formatorului, îndrumătorului său.
Devenirea, cauzalitatea, temporalitatea și spațialitatea reprezintă legile specifice cosmosului și unei structurări existențiale a condiției umane. Nu vedem în ele bariere ontologice spre absolut, limite de netrecut (precum acel concept de cenzură transcendentă, cum afirma filosoful Lucian Blaga), ci o bază solidă de avântare spre realitatea suprema divină, spre Sfânta Treime. Persoana divino-umană a Domnului Hristos ne învață că doar prin raportare la cele de sus, neuitând să ne îngrijim și de cele vremelnice, se vor oglindi în sufletele ce se lasă sfințite prin asceză finalitățile eshatologice ale omenirii, legile imanente ei, ca veșnicia, ubicuitatea (incomensurabilitatea), maxima apropiere sau intercomuniune, de care îngerii și sfinții sunt lăsați să se bucure.
Recunoașterea venirii lui Hristos în lume ca individ, dar îndeosebi cea a dumnezeirii Sale au fost și trebuie mărturisite concomitent. Închinătorii la stele, cei trei magi de la Răsărit, realizau prin incursiunea lor nu doar un sincer și primejdios devotament, cel dintâi germene al pelerinajelor creștine, ci dădeau profeția unei legitimări a supremului act divin al mărinimiei Sfintei Treimi arătate fiilor lui Adam, dat fiind faptul că Fiul lui Dumnezeu voia să locuiască între noi. O altă "naștere" a Sa, în sufletele umane, apare prin asumarea de către credincioși a mântuirii subiective: după moartea, Învierea și Înălțarea Domnului de pe pământ, El bate la ușile tainice ale ființei umane, ca să intre în ieslea inimilor celor botezați, a membrilor Bisericii Sale. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, fusese anunțat părintelui tuturor neamurilor, Avraam, ca "Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec", adică menit să devină Arhiereu veșnic prin jertfa vieții Sale omenești alese pe care nu precupețește deloc a o aduce ofrandă către Dumnezeu pe Sfânta Cruce – de atunci altarul de unde vine iertare și salvare participanților la serviciile liturghice.
Născut în condiții umile, cunoscut în copilărie și tinerețe drept fiu al bătrânului, blândului tâmplar Iosif din Nazaret – deși avea trup numai "de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria" (Simbolul de credință) – Iisus Hristos își va da toată osteneala ca să-i adune lângă El pe cei cu inimă bună, curată, dar și pe cei cu suflete prea împietrite, vindecându-i și luându-le zgura păcatelor. Simbolica lui arătare, de fapt sfințire cu Trupul a apelor Iordanului, asistat de către ultimul prooroc al Vechiului Testament, Ioan Înaintemergatorul și Botezătorul Domnului, nu trebuie înțeleasă ca botezare efectivă, ca act lustral, ci ca teofanie. Mărturisirea de credință a celor dezvăluite ochilor și auzului proorocului Ioan ("Iată Fiul Meu iubit, întru care am binevoit!" – cuvântare scurtă însă convingătoare a lui Dumnezeu Tatal), apariția Sfântului Duh în chip de porumbel au rolul de dovedire a însușirilor morale ale Domnului Hristos: curaj, smerenie, răbdare, echilibru, sinceritate, realism, obiectivitate, optimism, rezistență etc. Pr. Prof. Ioan Bria scria despre puterea aproape magnetică asupra contemporanilor din Palestina, pe care o deținea fiul lui Iosif, un tâmplar sărac din Nazaret, prin antecunoașterea de către acest tânăr de treizeci de ani, Iisus Hristos, a străfundurilor minții umane, prin clarviziunea asupra oricărui suflet: "[…] chipul lui Hristos – iubitorul de oameni, învăluit în mod tainic în slava Sa dumnezeiască, a dat misiunii Sale acel umanism care creează comunitate spirituală: «Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de Iisus, ca să-l asculte » (Luca, XV, 1). Desigur, Iisus Hristos este « iubitorul de oameni » nu doar din cauza ca El are o atitudine morală superioară față de oameni, ci fiindcă El poartă în Sine firea omenească, pentru că este « om adevărat », adică Dumnezeu-Omul. De aici, bucuria Lui pentru întoarcerea omului la umanitatea adevarată. Astfel, întruparea este minunea iubirii de oameni a lui Dumnezeu față de noi. Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul a înfăptuit în Sine mântuirea noastră".5)
Necesitatea pregătirii religioase, a catehizării prin citirea Sfintelor Scripturi, constituia după Moise, autorul Pentateuhului – al primelor cinci cărți revelate – un imperativ al vieții oricărui credincios și va rămâne mereu o mare datorie a noastră, a creștinilor. Revelația divină are în centru înfățișarea vieții și învățăturii lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Ea se transmite atât prin viu grai, cu ajutorul ritualurilor, legilor sfinte, făcute cunoscute mirenilor de membrii Bisericii (altfel spus Sfânta Tradiție), cât și prin urmărirea atentă de către noi a împlinirii îndemnurilor, poruncilor consemnate în Sfânta Scriptură, cu precădere în cele patru evanghelii și-n epistolele canonice ale apostolilor.
Citite cu deosebită atenție, în duhul tălmăcirii textelor de către Sfinții Părinți ori de către clerici la slujbe (în predici și cateheze), cărțile Bibliei nu vor duce niciodată la rătăcire, ci vor garanta perfecționarea viețuirii noastre întru Hristos, pentru că El îi învață pe apostoli ori pe ucenici să se roage temeinic, cu timp și fără timp, asimilând nu numai cuvintele descoperite de Dumnezeu înaintașilor Săi după trup, ci îndeosebi pe cele din Legea Nouă, a iubirii și comuniunii dintr-o Biserică nou-născută atunci, gata de a se fonda imediat ce activitatea Sa pe pământ avea să se încheie, zămislind roade ale mântuirii.
Nu este permisă vreo dezlipire, ori neinserarea pseudo-învățătorească a recomandărilor scripturistice în contextul lor ; să le citim și să ni le însușim doar pe linia interpretării de către Biserică. Adică firesc, tălmăcindu-ne tradițional, fără știrbiri de semnificații, sensurile Bibliei. Conformându-ne voii Învățătorului suprem Iisus Hristos și inspirației de la Duhul Sfant – ce se simte din exegeza biblică a Sfinților Părinți – avem șansa, plăcerea nespusă de a înțelege și într-un cadru particular, nu doar public la serviciile divine, misiunea nobilă ce ni s-a dat fiind creștini. Nu doar că auzim cuvintele din pericopele citite la cele șapte Sfinte Laude ale serviciului divin public, ci Îl ascultăm pe Însuși Cuvântul, de la Care va veni izbăvirea celor împovărați de păcate. Milităm spiritual arătând dorința noastră de a deveni sfinți precum slujitorii Domnului Hristos, Stăpânul nevăzut al acestei lumi care deseori L-a uitat, neraportându-se corect adevăratei vieți înduhovnicite, adică dezideratelor creștinismului.
Comuniunea și ajutorarea între toți frații sau propovăduirii întru Hristos au fost experimentate din vremea apostolică și nimeni n-ar putea să-i găsească vină Mântuitorului în trasarea rostului social, civic al adepților Săi care au alcătuit Biserica – prefigurând transistoric Împărăția lui Dumnezeu.
Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, ca reformator al societății, ca anticipator al civilizației nu a fost netolerant cu popoarele care nu-L cunoscuseră încă drept Mesia în credințele lor, ci dimpotrivă, a aratat samaritencii, sutașului Corneliu că le respectă toată moștenirea culturală.
Deschiderea comunicativă, mărinimia milosteniilor sufletești pe care trebuie să le manifestăm mai ales față de semenii puțin pregatiți pentru intrarea lor în cadrul Bisericii se dobândesc anevoios, prin post și rugăciune neîncetată. Dar începutul catehizării lumii ne va călăuizi clipă de clipă către apostolii trimiși de către Învățătorul Iisus Hristos în Þara Sfântă pentru a propovădui Evanghelia dreptății, apropiata zi a mântuirii, pentru ca omul, în fața morții, să rostească "am biruit lumea". Vitregiile vieții, chinul existențial, angoasa de care vorbea filosoful danez Sören Kierkegaard, se cer a fi depășite prin moartea simbolică, metanoia creștinului, după preceptul lansat de către marii asceți, de a muri acestei lumi, pentru a accede în Cetatea cerească. Domnul și Stăpânul nostru Hristos este celebrat liturgic în primul rând prin Învierea Sa în duminici și sărbători ce substituie, înlătură miraculos atâtea morți cotidiene ale celor ce au pregetat în lume să-I facă voia, ori să se nevoiască prin fapte de laudă.
Creștinii ortodocși Îl pot întâlni pe Hristos, după cum scrie părintele Ilie Cleopa, și prin împărtășirea din cântări sau imnuri autentice, bizantine. În vechime, catehumenii ce se pregăteau și prin asistarea lor la prima parte a liturghiei aveau convingerea nestrămutată că se pot împătăși astfel, însă doar anticipativ, nu efectiv, din Cuvântul mântuitor. De mureau în persecuții, ei treceau direct în sinaxare ca mărturisitori, deși nu avuseseră parte de a fi botezați decât prin propriul lor sânge. Iată ce mare importanță poate avea păstrarea nealterată a credinței, în calitate de candidat la creștinare, ori de proaspăt botezat, fiind chiar armătura noastră interioară prin care se primește boldul morții, nu și damnarea veșnică de către cel care abia s-a debarasat de viețuirea în păcate, fără de Dumnezeu.
Un pas hotărâtor spre primenirea smerită sufletească a credincioșilor, sau pentru o administrare vrednică de statutul preotesc a Sfintei Euharistii, îl reprezintă, desigur, trăirea cu adevarat a învățăturii lasate de către Domnul Hristos. Se cuvine ca împărtășania să fie pregatită prin rugi aprinse în altar, nesărindu-se peste nici un moment cultic, iar turma credincioșilor trebuie să se bucure real de culegerea roadelor activității pastorale a părinților duhovnicești, neputând fi omisă nici cercetarea periodică, lunară la scaunul de spovedanie, nici frecventarea măcar bilunară a Bisericii la liturghii. Învățătura de credință se face în comuniunea conferită de prezența Sfântului Duh, Capul Bisericii, dar se exersează mai îndelungat prin consultarea zilnică a paginilor din Sfânta Scriptură, de bunăvoie, cu entuziasmul specific fiecărui dreptcredincios: "Din partea tuturor cititorilor Sfintei Scripturi se cere să se apropie cu inimă curată și cu smerenie de această Carte. Să iubească (sau să deprindă, n.n.) cuvântul lui Dumnezeu. Să citească în reculegere și cu supunere de îndrumările Bisericii. În special preoții să se apropie de Sfânta Carte cu atitudinea pe care trebuie s-o aibă în fața Sfintei Euharistii. Lectura preotului și a credincioșilor să fie zilnică și asiduă".6)
Așadar avem mirarea și privilegiul de-a ne imagina că vedem suprema taină a creștinismului – însă piatră de poticnire pentru necreștini – pe acea Persoană divină întrupată, pe Fiul Cel Unul Născut al Tatălui, cum se coboară printre noi, în noi, pentru noi la liturghie. Se petrece un fapt dătător de fiori când preotul citește convingător pericopele evanghelice, dar și când scoate din sfântul altar, în momentul de apogeu al utreniei, evangheliarul aurit spre a fi onorat cu închinăciuni de către credinciosi. Semnificația mistagogică a acestui moment ce se derulează și la începutul Sfintei Liturghii ar fi înfățișarea noastră la tronul Mântuitorului Iisus Hristos, respectul datorat de creștini propovăduirii cuvintelor sfinte din pericopele de peste an, cuvinte ce aparțin Catehetului desăvârșit.
Rolul actual pe care îl prezintă disciplina cateheticii, ce este inclusă teologiei practice, se datorează faptului că i s-a intuit necesitatea, stringența în toate epocile. Importanța cuvântului ziditor de suflete ar consta în exersarea dialogului religios chiar în condițiile reductive, constrângatoare din societatea modernă. Secularizarea continuă a vieții nu trebuie văzută ca factor descurajant, inhibitor de către educatorii formați în Biserica Ortodoxă, ci drept ogor prielnic acelorași însămânțări, secerișuri de adevăruri și exemple întru Hristos Dumnezeu, pe care nu se temeau a le săvârși nici înaintașii.
Precum modelul la care se raportează creștinătatea, Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, orcine vrea să se numească pe sine apărător al credinței strămoșești va afirma constant, în orice loc sau conjunctură istorică, în cadrul familial ori la serviciul în care este angrenat social, necesitatea ocrotirii și călăuzirii omenirii de către Mântuitorul și Împăratul ei. Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, a fost anunțat de patriarhii și profeții poporului biblic și a venit la plinirea vremii, în proximitatea oamenilor intrați prin botez în Sfânta Biserică, fiind chezașul devenirii noastre ființiale. Parcă L-am regăsi în trecutul cel mai apropiat – cel imprimat în conștiința întregii lumi, gata de a se reactualiza prin Parusie la capătul propriilor noastre existențe.
O personalitate crestină, un mărturisitor contemporan al fericitei vieți și credinței apostolice se aseamană treptat – prin înrudire harică, liber asumată – celor trei Persoane ale Sfintei și nedespărțitei Treimi: dobândește statut de fiu al lui Dumnezeu Tatăl, de frate întru Hristos și de părtaș la nemurire cu Duhul Adevărului, Sfințitorul, Care ne învață ceea ce trebuie spus și respectat în viață. Într-o pastorală, de Crăciunul anului 1969, se enumerau cele mai elocvente rezultate, satisfacții spirituale pe care le poate acumula un priceput mesager al credinței ortodoxe, fie mirean, fie slujitor bisericesc: "Punând în practică învățătura lui Iisus Hristos, care are în ea puterea de a schimba toate și a le face noi, viața va triumfa asupra morții, bucuria va învinge tristețea, lumina va împrăștia întunericul, dragostea va tocmi împărăția sa, în care ura și răutatea, dezbinarea și răzbunarea, asuprirea și împilarea nu vor mai avea loc, iar creștinul, trăitor al Evangheliei, se va înnoi prin apropierea lui Dumnezeu".7)
Și marii specialiști în teologie din România, precum părintele Stăniloae, subliniază în multe studii din reviste sau în tratate de învățătură ortodoxă rolul de călăuzire morală a conduitei existențiale umane pe care îl au Domnul Hristos și Biserica, cea instituită ca urmare firească a sacrificării Lui pe Sfânta Cruce, iar în mod obiectiv la Cincizecime. Atât Învățătorul Iisus Hristos, cât și templul mereu viu al Său alcătuit din sufetele membrilor Bisericii întrețin Sfintele Taine, atmosfera instituționalizată de refacere harică a acelei condiții nepătimitoare a omului primordial, a lui Adam cel vechi, pierdută prin neascultare în Rai, dar reversibilă după săvârșirea din viață a drepților. După suportarea atâtor lipsuri și necazuri lumești, omul aspiră, cel târziu în ultima parte a vieții – dacă n-a crezut deloc până atunci ori s-a răcit în credință – la conformarea existenței sale după acel paradigmatic fel îngeresc de viețuire al nevoitorilor creștini. Uneori, pustnici renumiți în facerea de minuni proveneau din cei mai acerbi adversari ai lui Hristos, ca Saul din Tars ori vrăjitorul Ciprian, deveniți după încreștinare Apostolul neamurilor, sfântul Pavel, respectiv acel episcop al Cartaginei neîntrecut în controversele cu învățații maniheiști și gnostici de-atunci.
Vrând să aducă omenirii siguranța că, după ce fiecare își face datoria pe pământ, devine îndreptățită aspirația la mântuire, la un locaș al lui în ceruri, Cuvântul cel veșnic, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut la plinirea vremii trup omenesc, având toate afectele ori capacitățile noastre înțelegătoare (cognitive, volitive, senzitive), exact cele dăruite din ceasul întâi al creării protopărinților noștri Adam și Eva. Gradul optim de implicare de către Domnul Iisus Hristos în dumnezeirea Sa a puterii Sale umane de convingere, de vindecare, de iertare, ori activitatea învățătorească de trei ani prin verificarea gradului de suportabilitate a rezistenței fizice la om (prin postul de patruzeci de zile din pustia Carantaniei sau prin calvarul soldat cu moartea Sa pe cruce), dovedesc iubirea și zelul propovăduirii ce trebuie să rămână pilde, repere de valorizare a vieții îmbunătățite a credincioșilor. Mai ales dascălilor de religie, teologilor sau specialiștilor pe subiecte culturale și spirituale din toată mass-românească le revin sarcinile de a se îngriji de pregătirea catehizaților, nu numai informală, ci și formativă – în duhul adevărului și sub directa supraveghere a activității lor de către episcopi, sinod. Comunicarea intelectualilor ar trebui să se configureze hristic, liturghisitoare apropiere de Bunul Dumnezeu.
Să revenim la ascultarea cuvântului creator din Sfânta Scriptură sau să experierem grabnic ceasurile apropierii în taină de noi a Păstorului celui nemitarnic – apărător de suflete – din rugăciunile noastre comune de la slujbele Bisericii dar și din cele particulare ! Suntem invitați la aceasta catehetic de către vrednicii prelați, îndeosebi de către cei care își asumă responsabilitățile uriașe de a ne fi duhovnici, ca să-L descoperim în fiecare zi pe Dumnezeu Omul ca pe suprema personalitate moral-religioasă din istorie, Care poate să ne salte, să ne ferească devenirea (sfințirea anevoioasă dar fericită) în fața iscusinței pierzătorilor de suflete ale acestei lumi. Domnul Hristos ne arată că oricine ar activa fără odihnă spre a-i populariza învățăturile și pentru a răspândi adevăratele conduite, practici crestinești, chiar înspre cei care se prefac sau nu vor a-L cunoaște deloc nici acum, acel pelerin prin viață cu siguranță întruchipează în mod public, manifest, reala înțelepciune, geniul creator ale lumii, căutate și găsite de mulți savanți, însă în primul rând de către discipolii și împlinitorii Legii Iubirii. A iubi existența înseamnă așadar a te conforma vieții lui Hristos prin imitatio Dei. A nu iubi pe nimeni, decât propriul tău ego, înseamnă a te înțepeni nefilosofic mereu, în cercul nesfârșitelor interogații despre credibilitatea ființării întregului univers, deoarece falșii intelectuali dau explicații fără nici un suport logic nonexistenței puterii Absolutului și a vieții de după moarte.
Domnul Hristos nu îndrăgește pe creștinii care dezbină sufletele, slăbesc legăturile în duh cu Biserica Ortodoxă. În diverse feluri, sub cele mai fanteziste aspecte și uzând de metode discursive avansate, apar și speculațiile metafizice ale detractorilor creștinismului, criticând românitatea pentru că : se inventează avansate (după opinia noastră deficitare) sisteme de conduită profesională, socială ; se reformează eliminându-se ceea ce e general acceptat la noi, ori nu se reformează odată ceea ce trebuie schimbat radical ; moraliștii stau pe margine, neparticipând la evenimentele înnoitoare, criticând și vociferând, când au prilejul, ori cârtind de-a dreptul, la vederea comportamentului vreunui credincios, ori a cutărui preot, ierarh ce nu onorează – după părerea lor – Biserica strămoșească, astfel explicându-se și decalajul economic, de nivel de trai al Orientului ortodox față de Apusul Europei. Acuze de acest fel vor continua să existe, dar nu pot decât să ne provoace la misiune și printre detractorii lui Hristos, consacrându-ne mai mult și mai eficient activității catehetice.
Sufletele mărturisitoare ale Sfintei Treimi, creștinii, au învățat de secole faptul că Mântuitorul Hristos va reprezenta garanția unității sau fraternității celor de același neam și crez. Am moștenit puterea de a ni-L împărtăși între noi, prin exemplul vieții cotidiene, pe singurul Cuvânt Care biruiește zarva asurzitoare a neadevărurilor, reducând-o la tăcere – cum dealtfel îi va certa și pe profitorii de bunuri lumești care instigă public la necredință în Biserica Strămoșească – la cea de-a doua, mult așteptata venire a Sa, Parusia. Fiul lui Dumnezeu a vrut și trebuia să se facă om deplin pentru a făgădui, a înlesni celor care-L vor asculta, la ziua Judecății de apoi, dobândirea metamorfozelor intelectuale, volitive, a negrăitelor salturi sprituale din slavă-n slavă. În ceea ce privește pregustarea atâtor desfătări cerești, a vieții fericite ce s-ar câștiga doar atunci după sacrificiile îndelungi și speranțele din momentele acestei vieți, El ne-a îndemnat, ca pe niște urmași demni, să-I fim recunoscători, dar și vigilenți, circumspecți de a nu neglija ori deforma învățăturile despre ascensiunea noastră spirituală. Predica rostită de Fiul lui Dumnezeu pe Muntele Maslinilor, inepuizabilul depozit catehetic de tradiții morale și perfecționări individuale al Fericirilor, precum și celelalte pilde în care răzbătea peste milenii, către mulții ascultători ai Testamentului Său trăinicia cuvântului sfânt al Domnului, vor fi mereu recognoscibile în predicile și cuvântările de învățătură creșină actuale, bineînțeles cu puțin reduse ca intensitate și forță ( dar la fel de penetrante). Mare merit au cei care înțeleg harul, sau talantul, darul ceresc dat nouă: de a ne învăța reciproc să fim precum Învățătorul suprem, Catehetul desăvârșit : cateheți preocupați a desăvârși condiția umană, a ne implica efectiv în lucrarea începută aici pe pământ de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, luminând rosturile semenilor și sporind numărul aleșilor, spre bucurie deplină în Biserica triumfătoare, cerească.






Note

1) Pr. Ioan Mircea, art. Iisus Hristos – Dumnezeu și îndumnezeitor, în rev. Ortodoxia, 1983, nr. 1, p. 12 ;
2) Ibidem, p. 11 ;
3) Ibidem, p. 10 ;
4) Pr. Prof. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993;
5) Diac. Asist. I. Bria, art. Iisus Hristos – iubitorul de oameni în rev. Ortodoxia, 1966, nr. 1, pp. 58-59;
6) Pr. Prof. V. Prelipcean, art. Sfânta Scriptură, cartea de capatâi a preotului, în rev. Studii Teologice, 1949, nr. 7-8, p. 499 ;
7) XXX, art. Viața pământească a Mântuitorului – pildă și ideal al vieții oamenilor. Spicuiri din Pastoralele de Crăciun – 1969 ale Ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, în rev. Biserica Ortodoxă Română, 1970, nr. 1-2, pp. 93-94.