Personal, găsesc fascinantă apropierea de realitatea gândurilor - dincolo de masca îmbrăcată în public, dincolo de zâmbetul fotogenic - a acțiunilor și concepțiilor personalităților vieții culturale, în special a celei muzicale, care mă învăluie prin natura profesiei mele. Romanul Ioanei Maria Lupașcu: "Prințul baghetei" editat de Meteor Press, în final de an 2008, este tocmai un asemenea prilej. Incursiunea în viața reală a acestor muzicieni care, în relația de prietenie cu povestitorul și-au deschis sufletul în fața sa, cu siguranță neașteptându-se să devină eroi de roman – și încă pe numele real – este, într-un prim moment al contactului cu cartea, șocantă, mai ales când îi cunoști personal pe unii, ca parteneri de scenă.
Mesajul receptat de la autoare ne impresionează: aceasta sunt, priviți-mă cum mă deschid ca o floare căci nu mai am nimic de pierdut iar strigătul suferinței mele recunoaște tot adevărul trăit. Pe măsură ce se derulează întâmplările unei realități recente, povestirea devine tot mai captivantă. O seamă de mari personalități sunt atinse de pana scriitoarei, prin prisma tangenței lor cu Maestrul. Violoniștii Igor Oistrach, Viktor Tretiakov, Ayla Erduran, Giles Apap, Lola Bobescu, Cosmas Galileas, Ștefan Ruha, Ion Voicu, Silvia Marcovici, Florin Ionescu Galați, profesorii Vasile Filip, Corneliu Manoliu, Filaret Barbu, Leopold Stokowsky, Charles Munch, Pierre Dervaux, pianiștii Radu Lupu, Dan Mizrahy, Lazar Berman, violoncelistul Daniil Șafran, dirijorii Emanoil Elenescu, Gogu Georgescu, Constantin Silvestri, Sergiu Comissiona, compozitorii Pascal Bentoiu, Dumitru Capoianu, Myriam Marbé, etc. ni se prezintă cu bagajul și încărcătura emoțională a unui moment autentic din viața lor, cu glumele sau posomorala firoscoasă caracteristice, cu substanța vorbelor prinse în rânduri. Putem aprecia calitatea umană a marelui Lazar Berman din doar trei propoziții: "sufletul se aude în sunet", "nu există piane proaste, ci doar pianiști proști!", "Scrie doar numele, fără Maestrul, știu și ei singuri dacă sunt sau nu Maestru".
Subiectul acestui roman autobiografic, precum îl încadrează autoarea, este povestea unei iubiri, depănată ca o amintire dragă, cu nostalgia împlinirii risipite, cu generozitate de artist și chiar mai mult de-atât, cu dragoste. Dragoste de viață, dragoste pentru ce a fost, pentru bucuria experienței trăite, cu admirația neștirbită a talentului copleșitor al partenerului, cu respect pentru valorile cu care a intrat în contact datorită acestei conjuncturi amoroase, toate acestea luminate de un răscolitor suflu uman.
Caracterizarea Maestrului Ilarion Ionescu Galați, este una din acele minunate declarații de dragoste ascunse printre rânduri: "extrem de atrăgător, un bărbat fermecător și fascinant, combinația ideală între manierele alese, fina intuiție, spiritul rafinat, artistul pasionat și muzicianul profund." Aflăm despre cel supranumit de Daniela Caraman Fotea: "Dirijorul pictor", că în cei trei ani ai bursei la Paris a învățat să cânte la toate instrumentele din orchestră, iar banii pentru traiul cel de toate zilele și-i câștiga ca violonist. Pe lângă întrebările existențiale și viața personală a Maestrului, aflăm și despre pasiunea sa: scamatoriile. Incursiunea în acest timp pământean a "Prințului baghetei" nu ar fi fost completă fără a admira de aproape capodopera sa ca om, cea mai prețioasă investiție de suflet - fiul său, Florin Ionescu Galați, cât și căldura și înțelepciunea fratelui mai mare al Maestrului, Radu.
Descoperim sufletul dirijorului din părerile sale șugubețe: "Muzicianul, dacă nu e și puțin muzicant, degeaba...", "Un profesor, dacă are elevi talentați este un foarte mare profesor, iar dacă nu are elevi talentați, este un mare tâmpit!... pentru că își ia elevi netalentați cu care nu ai să poți face nimic, niciodată.", "Muzicianul adevărat se uită la tine când te uiți la el", "Peștele se împute de la cap, și orchestrele de la... dirijor".
Carisma Maestrului cucerește în lung și lat sălile de concerte, din Turcia în China, America, Spania, Japonia, Grecia sau Suedia, etc. dar nu ezită să ofere din magia sa, la același nivel de ardere, momente de comuniune în muzică, la Botoșani sau Timișoara, Arad sau București... Deși arta plutește deasupra răului, care nu o poate distruge, descoperim că Ilarion Ionescu Galați a gustat din plin din amărăciunea trădării, mizeriile turneelor, intrigi și bârfe, lucruri de care se ocupă cei care au prea mult timp la dispoziție. Când viața îți e ancorată în artă iar studiul e a doua natură, de cele mai multe ori nici nu ai replică la mârșăvia celor ce desconsideră munca ta. Nonvaloarea nu suportă autoritatea valorilor, cultivând banalitatea în dauna karatelor artistice și alergând după bunuri materiale, acum în pragul noii ere a conștienței. "Am putea oferi copiilor noștri modele mai bune decât cele de care este plină massmedia românească", oftează autoarea amintindu-mi de Maestrul Doru Popovici și era CocaCola. De la vecinii înrăiți ce nu suportă studiul la pian, considerând că "asta nu e muzică...", la turneele dezumanizante ale instituțiilor de artă românești, de la foamea artiștilor înjosiți de vameși sau milițieni ordinari mândri că au puterea și nu sunt intelectuali - până la IMGB-ul ieșit în stradă pe vremea mineriadelor scandând: "Noi muncim, noi nu gândim!", trăim împreună cu autoarea o crudă manipulare într-o tranziție către un ceva ce întârzie să apară. Este drumul vieții noastre în ultimii 15 ani către starea de bine a împăcării cu sinele nostru, către mult așteptatul secol al spiritualizării. Volumul abundă de minunății de-ale nostre, românești... completate de concluzia Maestrului: "Prostia este un lux. Și luxul se plătește".
"Profesia în care îngerul plutește deasupra scenei... Câți oameni au șansa de a da ce e mai bun din ei, și asta în mod organizat și regulat? Câți oameni se privesc pe ei înșiși direct în suflet? ... Noi, cei care ne-am dedicat acestei profesii ne expunem, odată cu arta și sufletele. Tocmai de aceea suntem atât de vulnerabili, de ușor de rănit. Răul pe care ni-l facem unii altora este gratuit și inutil." Gândurile Ioanei Maria Lupașcu ne întorc spre trezirea inteligenței emoționale poate datorită experienței extreme trăite de autoare cu ocazia devastatorului Tsunami, care o găsește pe Insula Kanuhura din Maldive. Povestea valului aducător de moarte văzut prin ochii Ioanei, experimentarea propriei conștiințe, salvarea prin intuiție - cea mai fină dotare a umanului, sunt momente în care putem intra prin empatie, dar nu vom pătrunde nicicând forța groazei trăirii lor.
Moartea tatălui, întoarcerea în țară, întâlnirea Maestrului... se succed cu repeziciune, sunt o avalanșă a Vieții. Viața Ioanei Maria Lupașcu. Asumată conștient, trăită sincer și împărtășită nouă tuturor, cu dragoste.
"În Europa nu intrăm cu rulmenți, ..., ci cu spiritualitatea și cultura noastră."

București, 31 martie 2009 Mirela Zafiri