Există un moment când se culeg și roadele. Coapte, sau nu, pot fi dulci, acre, sau amare, după cum ”le-a fost scris”. Ideea de competitivitate în artă (deși pare puțin forțată la prima vedere) nu este chiar întâmplătoare. Noțiuni de tipul „expresie”, „mesaj”, „transparență”, „naturalețe”, „stil”, „formă”, „ritmică”, etc. (sunt probabil sute sau mii), auzite la tot pasul, devin tot atâtea puncte de evaluare, dar din nefericire obiectivitatea lor deși înmugurită din start capătă rădăcini solide abia în timp. Este clar unul din argumentele hotărâtoare ale multitudinii de abandonuri premature. Să nu uităm însă ce-am învățat de la „băieții mai mari” și anume: valoarea se impune de la sine, fiind în primă fază doar o măsură a talentului. Ce bine ar fi dacă ar fi numai asta. Lucrurile par să se complice ulterior. Raportat pe „parcele”, terenul este atât de bătătorit, încât originalitatea (asimilată drept mama fertilității artistice) devine brusc inundație, iar „apa”, cât ar fi ea de „apă”, este tot o otravă în cantități prea mari, putând fi chiar letală. Unii încearcă să nu se ude prea tare, sărind. De unde? Din apă? Degeaba sări. Alții încearcă să dribleze apa. Cum? Plutind (ești deja poet). Alții pur și simplu fac abstracție de ea, plantând lăstarul în ariditate: se usucă a doua zi, iar „new-age-rii” își dau toată silința să planteze acolo unde concurența nici nu s-a gândit: în locuri toxice. E posibil să crească niscaiva bălării, numai că pe criza asta cumpărătorii (circumspecți) le văd tot mai rar buruieni, piața fiind deja saturată de otrăvuri.
Se naște o legitimă întrebare: ce-ar fi de făcut?
Primul cuvânt care le-a venit în minte multora, după ce au trecut ponderat de la stadiul de lăstar la pomișor a fost „Bonsai” (parc-așa-i zice). Au luat frumușel o foarfecă de tuns și-au schingiuit și mutilat săracul pomișor până l-a luat naiba intoxicând piața de „free-pomișori”. Vorba lui Toma Caragiu (Dumnezeu să-l ierte): „îl vindeau atât ca pom de iarnă, cât și ca gladiolă, încât nu semăna nici cu una, nici cu alta”. Și cam scump (se pare) că s-a săturat lumea și de asta. Banzai!
După mintea mea (cam scurtă, recunosc), abia de-aici (excluzând geniile) se nasc artiștii: adică fomiștii care (răbdători) încă au mai avut puterea să reziste, fără hrană iluzorie, doar cu țârâita aia de „apă” care le-a făcut totuși lăstarul să devină copăcel, cu o siluetă (chiar și cu o umbră) care să impună. Deși de roade încă nu poate fi vorba, se pot mândri că (teoretic măcar) se pot cățăra pe ceva. Oricum, de-acolo, lumea deja se vede altfel, fiind privilegiați în primul rând că pot să se usuce.
Trierea adevărată devine dură. Artiștii grei se gândesc deja la un nou set de sacrificii tăind copacul, pe care-l folosesc să-și facă casă, reluând totul de la început, reinventându-se în beciul casei și abia după câteva cicluri casa prinde contur. Unii răzbat, alții nu, iar câțiva construiesc zgârie nori.
Cei ce reușesc se pot lăuda că au lăsat ceva în urma lor. Restul... rămâne apă de ploaie, sau și mai trist: o mocirlă...